Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

(Acest comentariu a fost postat la articolul lui Andre Plesu din Dilema Veche, intitulat “Despre disperare”)

Aş ieşi din generalizarea conceptului de disperare care, sub constrângerea prea multor ipoteze inductive, riscă să conducă la o bandă descurajant de îngustă a soluţiilor acceptabile pentru dezdisperare. Să încercăm două particularizări  ale disperării, aplicabile nouă, ca români, acum.

Una ar fi disperarea egoistă, aceea iscată de denădejdi individuale, de drame personale: mi s-a tăiat salariul, pensia, am rămas fără mijloace minime de subzistenţă, nu-mi pot îndeplini datoria de părinte, de soţ; însăşi condiţia mea de fiinţă umană demnă se degradează iremediabil. În jur totul a devenit o junglă. Valori în care credeam sunt persiflate de înşişi cei de la care le-am deprins. Am ajuns un inadaptat. Un exclus. Un număr. În ce tip de reabilitare să mai sper? Pe ce să mă mai sprijin?

Cunosc profesori in situatia asta. Şi pensionari intelectuali. Şi, în general, oameni educaţi în respectul moralei şi al religiei. În cazul lor “íncercarea de intervenţie concretă, de pus umărul, de depanare financiară” ar fi percepută, dacă vine individual şi nu instituţional, ca o umilinţă în plus. Mult mai consistent i-ar recupera pe aceşti oameni semne de reintrare în normalitatea etică în care ei şi-au fixat reperele. Asumarea de către luminaţii şi executivii ţării a impasului în care a ajuns naţiunea şi fermitate în neabdicarea de la onoare şi legalitate. Pe aceşti oameni, de pildă, i-ar ajuta enorm să vadă că Pleşu şi Liiceanu nu cauţionează cu tăcerea lor hoţia în general şi, în particular, hoţi din imediata lor proximitate (ex. Sever Voinescu). La un astfel de ajutor domnul Pleşu nu s-a gândit.

O a doua specie de disperare ar fi disperarea altruistă. Disperarea celor care simt că le e din ce în ce mai greu să trăiască, deşi au cu ce, pentru că îi exasperează tirania şi inechitatea sistemului. Doina Cornea poate fi un exponent al acestei categorii sau, mai recent, Cristiana Anghel. Ca dânsele însă sunt azi mii, poate sute de mii de români care, fără a avea temeritatea şi forţa de a se manifesta atât de intens, sunt deşiraţi de disperarea lor altruistă, de neputinţa de a accepta să trăiască doar pentru sine, cu spatele la suferinţa atât de multora de lângă ei. Nimic din reţetele imaginate de blajinul domn Pleşu în vademecumul sau  de azi nu le este aplicabil acestora.

Discursul nu ajută? Ce elegantă şi comodă evaziune! Poate că dacă discursul ar fi venit, mai ales de la un om de anvergura domnului Pleşu, doamna Anghel n-ar mai fi trebuit să-şi pună viaţa în pericol ca să tragă un semnal de alarmă. Poate că dacă discursul ar veni, chiar acum, în ceasul al 12-lea, mulţi dintre cei ce plănuiesc gesturi disperate ar putea fi opriţi la timp. Nu, domnule Pleşu, nu e deloc limpede că discursul nu ajută. Ba dimpotrivă. Cel puţin în cazul disperărilor altruiste. Trebuie însă să fie un discurs onest în identificarea cauzelor disperării şi angajat întru eliminarea lor.

Suport bibliografic: Vaclav Havel, cu Carta 77 şi dezvoltarea conceptului “puterea celor fără de putere”.

Contele de Saint GermainEditorialedespre disperare,Dilema Veche,Havel,Plesu,Voinescu(Acest comentariu a fost postat la articolul lui Andre Plesu din Dilema Veche, intitulat 'Despre disperare') Aş ieşi din generalizarea conceptului de disperare care, sub constrângerea prea multor ipoteze inductive, riscă să conducă la o bandă descurajant de îngustă a soluţiilor acceptabile pentru dezdisperare. Să încercăm două...Blog politic si polemic