Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 1]

Viaţa noastră este permanent supusă unei duble judecăţi: a societăţii şi a propriei conştiinţe.Nu se întâmplă prea des să pledăm la fel în faţa celor două instanţe. Sinceritatea maximă o atingem la interogatoriile eului. Şi asta pentru că ne este mult mai greu să ne minţim convingător pe noi înşine decât pe alţii.

În tribunalul semenilor, atunci când greşim, adevărul devine din ţinta declarată a subiectivei justiţii umane un detaliu adesea împovărător.  De aceea prestaţia noastră exterioară este, frecvent, în ciuda jurămintelor pe Biblie, mai mult o căutare de alibiuri şi o fofilare specioasă decât o spovedanie izbăvitoare.

M-am tot întrebat în ultima vreme cum de reuşesc anumiţi intelectuali români ai momentului, aflaţi în zona ultravizibilă a impudicei noastre vieţi politice, să împace un comportament public, scandalos de complice cu răul, cu preceptele morale drastice care le vin din educaţie, lecturi şi, în ultimă instanţă, din conştiinţă.

Cred că am descoperit două răspunsuri la această întrebare, în funcţie de două mari categorii de intelectuali colaboraţionişti pe care le-am identificat şi pe care le-aş boteza generic:  Ceata „Vadim Tudor” (VT) şi ceata „Adrian Păunescu” (AP). Am  pornit special de la aceşti notorii exponenţi ai unei lumi recent zgâlţâite, în care prostituarea intelectuală atinsese culmi de obscenitate, pentru că, luând numele lor drept repere, ne va fi mult mai uşor să facem expresivă încadrarea în cele două cete a intelectualilor de azi.

În ceata VT i-aş plasa pe Mircea Mihăieş şi Traian Radu Ungureanu.  Operă  derizorie, orgoliu hipertrofiat, lexic de Cuţarida, stil bolovănos, minciună groasă,  agresivitate de mercenar, iată prin ce se disting aceştia.

Structura lor covârşitor fiziologică sugrumă practic orice tentativă a eului curat de a trage semnale de alarmă.  Ei nu încearcă sentimente de vinovăţie, nu au mustrări de conştiinţă, nu se îndoiesc,  le e străină smerenia. Au doar certitudini,  instincte puternice şi o trufie prisositoare ce se substituie dreptei judecăţi.

Sinceritatea, pe care au primit-o ca oricare dintre noi în kitul de instalare, parte a inocenţei originare, şi-au extirpat-o  ca pe apendic, la prima înfrăţire cu compromisul.  Să nu-i dea de gol! Ei nici când spun adevărul nu sunt sinceri, pentru că nu fac asta ca un exerciţiu de demnitate umană ci ca o formă de a profita, atunci când le ajută. La aceştia, împăcarea contradicţiilor de care vorbeam a fost rezolvată de mult şi simplu: prin anihilarea instanţei interne, morale, de către cea externă, oportunistă.

 

În ceata AP se înscriu Mircea Cărtărescu şi Andrei Pleşu. Ca şi în cazul naşului de botez, ei posedă operă prizată de public, eligibilă pentru selecţii naţionale, sensibilitate la nurii posterităţii, uşurinţă de a trece cu rapiditate de la sublim la ridicol. Asta este cartea lor de vizită. Pot fi sublimi când uită de ei şi se lasă duşi de elanuri eterice, devin ridicoli când li se face foame, când râvnesc delicateţuri şi încearcă să achite crăpelniţa cu autografe pe şerveţele săptămânale.

Eul lor este un interlocutor preţuit, chiar dacă uneori tolerat cu greu (atunci când le mai taie din voluptatea chiolhanurilor). Este un fel de bufon al regelui, un fel de garanţie că acolo ar exista un rege, cum si-ar dori ei să fie percepuţi.  Slăbiciuni, ce să-i faci. Farmecul discret al aristocraţiei.

Pentru însemnaţii cetei AP,  sinceritatea este o provocare  şi, totodată, o povară venită din viitor. A o ignora înseamnă moarte prematură.  A o respecta însă cum scrie la carte,  ar însemna un prezent cu reprimări de înălţări şi pohte. Greu de acceptat pentru nişte epicurieni nesăţioşi, la sfârşit de mandat. Şi atunci, imparţiali ca românii, încearcă s-o dea la pace cu axa timpului. Printre tomuri de dulcege învolburări mincinoase, întru plăcuta mângâiere a braţului care dă şi a urechilor care pândesc, mai strecoară câte un semn de carte în răspăr. O critică suavă, născută cu durere, din dragoste. Un suspin, malformat, de sinceritate. Biletul de intrare la audienţa cu propria conştiinţă. Contraargumentul mut la strâmbăturile din nas ale posterităţii. Astfel îşi dau iluzia c-ar fi oneşti.

Să nu ne lăsăm amăgiţi. Şi unii şi alţii sunt nişte mincinoşi. Doar că primii nu au complexul sincerităţii.

Contele de Saint GermainEditorialeadrian paunescu,Bikblia,bufonul regelui,cartarescu,Mircea Mihaies,Plesu,sinceritate,Traian Radu Ungureanu,Vadim TudorViaţa noastră este permanent supusă unei duble judecăţi: a societăţii şi a propriei conştiinţe.Nu se întâmplă prea des să pledăm la fel în faţa celor două instanţe. Sinceritatea maximă o atingem la interogatoriile eului. Şi asta pentru că ne este mult mai greu să ne minţim convingător pe noi...Blog politic si polemic