Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Ion Cristoiu este cam de statura lui Emil Boc. Mereu în pericol să dea cu capul de clanța ușii, niciodată obligat să se aplece când vrea să privească prin gaura cheii.  Pe această particularitate structurală și-a construit întreaga carieră de jurnalist: acolo unde altora le era greu să se încovoaie ca să culeagă secrete, venea el vigilent, dezinvolt, cu spatele drept și pleoapa la zenit, să observe și să spună. Dar să spună nu oricum, nu neapărat ce i s-a prezentat vederii, ci  imaginativ, transfiguratoriu, într-un mod care, în primul rând, să-l proiecteze pe el cât mai înalt, cât mai falnic.

Ce nu face omul mic ca să pară mare?! Unii își burdușesc pantofii cu branțuri. Alții se ridică pe vârfuri când fac poze de grup. Ei bine, el, Ion Cristoiu, a ales o altă formă de alungire pe verticală: prin debitarea de extravaganțe.  Comentariile sale caută cu orice preț contrarierea asistenței. Tehnica e simplă: să fii mereu în răspărul percepției majoritare. Plouă afară, toți văd asta, Cristoiu se jură că asistăm la o iluzie optică și că, de fapt, cerul e senin.  O țară întreagă e convinsă că un anume partid și un anume conducător și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul, Cristoiu bagă mâna în foc că nu-i așa, că nu despre mălai e vorba ci despre forma primordială a acestuia, porumbul. Care, într-un mod senzațional, observat doar de domnia sa, a declanșat un subtil mecanism de modificări genetice în regnul animal, având ca finalitate, atenție, ȘTIRE, transformarea galinaceelor in mamifere.

Se poate spune că în felul ăsta, prin redefinirea știrii jurnalistice drept o viziune malformată asupra banalului, Ion Cristoiu se constituie într-un precursor al lui Dan Diaconescu. Doar că Dan Diaconescu, neavând complexul staturii ci complexul danturii, vorbește cu mâna la gură și nu cu ea la chipiu.

Dan Diaconescu critică pe toți și toate, pe principiul „nimeni și nimic nu e  perfect”. Încearcă astfel să ne convingă că, dacă nu am fi de rea credință,  i-am putea privi lipsa dinților din gură chiar ca pe o virtute, precum invaliditățile dobândite de eroi in războaiele de eliberare. În fond, nu cu gura își duce el noapte de noapte marile bătălii? Unde altundeva, atunci,  să-i apară cicatricele?

Ion Cristoiu critică, în schimb, doar lucruri percepute majoritar pozitiv. Pe principiul că realitatea nu poate fi obiectivă, nu e un bun comun ci doar o creație a fiecăruia, după cat il duce capul. Majoritatea fiind formată din proști, a-i cânta în strună înseamnă a te molipsi de prostia ei. Merită așadar s-o contrazici chiar și când are dreptate. N-o să te iubească dar o să se holbeze la tine cu gura căscată, asigurându-ți ratingul cu care nevoia ta de prim-plan se hrănește.

Dan Diaconescu s-a băgat în politică din amuzament, ca să-l țină viu pe Caragiale. Ion Cristoiu s-a băgat în politică de dragul paradoxurilor care, aici, pe malurile Dâmboviței, se simt ca la ele acasă.

Același stil de a face jurnalism – vânzarea banalului ambalat în aburi de senzațional – și două tehnici diferite de marketing jurnalistic: Dan Diaconescu – ce deștept ești, Ion Cristoiu – ce deștept sunt!

Prevăd însă că nu va mai dura mult până când Dan Diaconescu va ajunge senator al României iar Ion Cristoiu obiect de revelații târzii ale CNSAS. Și atunci mesajele lor se vor inversa, cu ocazia următorului dialog de la distanță:

Dan Diaconescu – ce deștept sunt!

Ion Cristoiu – ce deștept ești!

Contele de Saint GermainEditorialeCaragiale,CNSAS,Dan Diaconescu,Ion CristoiuIon Cristoiu este cam de statura lui Emil Boc. Mereu în pericol să dea cu capul de clanța ușii, niciodată obligat să se aplece când vrea să privească prin gaura cheii.  Pe această particularitate structurală și-a construit întreaga carieră de jurnalist: acolo unde altora le era greu să se...Blog politic si polemic