Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Au trecut mai mult de 10 ani de când de politica externă a României se ocupă un singur om. Şi se ocupă pornind de la o premisă fundamental  greşită: că politica externă se poate face ca şi politica internă: pe bază de bătut cu pumnul în masă, de persiflat oponenţii, de mutat pionii cu dosare dintr-o parte în alta a rezervaţiilor parlamentare,  de vândut minciuni ambalate frumos pe post de adevăruri solide.

Spun că premisa aceasta este fundamental greşită deoarece ea pierde din vedere o realitate de Animal Planet: trăim într-o lume în care cel mai puternic decide, în care  ţările sunt împărţite, precum boxerii, pe categorii. Poţi fi, în ţara ta, şmecherul şmecherilor, Dumnezeu pe plantatie, Ceauşescu, ori Saddam ori Gadhafi.  Când ajungi dincolo de graniţă poţi constata (dacă nu ai fost în stare să-ţi dai singur seama, până atunci) că încadrarea de acasă trebuie uitată. Reprezinţi o ţară de categoria mijlocie – mică (hai să fiu generos)  şi doar în cadrul acestei categorii ai dreptul să te lupţi şi să ceri tratament egal.  A încerca să te aşezi cu forţa la masa supergreilor, că ai văzut tu  un loc liber, ca in tramvai unde semnele de rezervare sunt puse doar pentru proşti, înseamnă, pe termen scurt, chicoteli,  întoarcerea spatelui, sarkozisme de arătat obrazul. Pe termen lung insă te costă fuga investitorilor din ţara ta, neadmiterea în Schengen, cumpararea gazului metan la cele mai mari preţuri din Europa.

Dacă disputele din politica externă s-ar tranşa prin capete în gură, date la propriu, atunci am fi, probabil, foarte performanţi; ni s-ar cere, de ce nu?, să asigurăm chiar preşedinţia ONU. Din păcate însă pentru noi, ele se tranşează prin închideri de robinete, prin relocări de investiţii, prin uşi trântite în nas.

Cu o politică externă condusă precum politica internă, nu e de mirare că rezultatul a fost, şi la extern ca şi la intern, un eşec  total.

Cu ruşii, dar si cu chinezii, în postura tânţarului care încearcă să sperie elefantul bâzâindu-i la ureche  “păzea, eu sunt anofel”. Cu olandezii, ca si cu nemţii, francezii ori finlandezii (ce, într-un fel, i-au împuternicit pe primii să-i reprezinte în problema Schengen) în postura lui Prigoană gata să-l oprească pe Messi scoţându-şi proteza de la picior şi aruncând cu ea după minge. Cu toate casele regale, în postura de şef peste regi: Cioabă şi Hagi.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns  o politică externă dictată de un singur om şi fundamentată pe orgolii şi ţâfne, a trebuit ca şi diplomaţia să-şi piardă însuşirea definitorie, aceea de a promova atitudinea … diplomatică. A sesizat cineva vreun rol de retuşeur, de atenuator, de îndulcitor , de nuanţator al necugetărilor prezidenţiale asumat de miniştrii noştri de externe şi de luxuriantele lor aparate de învelit în poleială frustrările cotroceniste?  Dimpotrivă! Domnul Baconski escalada prin comentarii, aparent provocate de reporteri, întărâtarea ursului slav, domnul Diaconescu se complăcea în a întârzia depunerea scrisorilor de acreditare de către ambasadorul Olandei la Bucureşti.

Această cuplare dintre o politică externă gândită de un bătăuş neîmblânzit de cultură şi o diplomaţie fără personalitate şi vocaţie, nu doar că a izolat România în plan internaţional dar a făcut-o să fie percepută şi ca o ţară imprevizibilă, condusă de toane.

Acum, când la Bucureşti s-a produs o semi-schimbare, ce ar fi în folosul României?

Să înfăţişeze străinătăţii o continuitate în practicile preşedintelui de a reprezenta el şi numai el România la Bruxelles, deci să transmită mesajul că, în zona asta, toate sunt ca înainte, că schimbarea nu a ajuns încă până aici? Să prefere, adică, a ţine cont de sloganurile portocalii care confundă interesat încremenirea în rău cu stabilitatea, şi să-i facă acest hatâr preşedintelui, de a-i lăsa lui mandatul pentru Bruxelles?

Sau mesajul să fie: “gata, s-a terminat cu urechismul, cu jocul la cacialma  şi cu domnia bunului plac, discutaţi, în fine, cu cine trebuie. Nu doar cu puterea legitimată de alegerile din 2008 dar şi cu aceea ce va fi legitimată de alegerile din 2012. Prin urmare, vă invităm respectuos să rezolvăm împreună tot ceea ce e de rezolvat”?

Cred, fără vreo ezitare,  în superioritatea acestei din urmă atitudini. Iar pe aceia care nu sunt de acord cu mine îi invit să reflecteze la următoarea întrebare: cam câţi dintre liderii ce-şi reprezintă ţările la Bruxelles vor deplânge, la o adică, absenţa preşedintelui nostru de la Bruxelles şi cam câţi vor aplauda înlocuirea sa de către primul ministru? Şi nu mă refer, atenţie, la percepţiile subiective, bazate pe educaţie şi afinităţi (situaţie în care scorul ar putea fi de-a dreptul zdrobitor), ci doar la judecăţi reci, pragmatice, prin prisma beneficiilor politice globale.

Contele de Saint GermainEditorialeAnimal Planet,Baconski,Ceausescu,Cioaba,Cristian Diaconescu,Europa,Gadhafi,Hagi,Messi,ONU,Prigoana,SaddamAu trecut mai mult de 10 ani de când de politica externă a României se ocupă un singur om. Şi se ocupă pornind de la o premisă fundamental  greşită: că politica externă se poate face ca şi politica internă: pe bază de bătut cu pumnul în masă, de persiflat...Blog politic si polemic