Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Ion Cristoiu este cam de statura lui Emil Boc. Mereu în pericol să dea cu capul de clanţa uşii, niciodată obligat să se aplece când vrea să privească prin gaura cheii.  Pe această particularitate structurală şi-a construit întreaga carieră de jurnalist: acolo unde altora le era greu să se încovoaie ca să culeagă secrete, venea el vigilent, dezinvolt, cu spatele drept şi pleoapa la zenit, să observe şi să spună. Dar să spună nu oricum, nu neapărat ce i s-a prezentat vederii, ci  imaginativ, transfiguratoriu, într-un mod care, în primul rând, să-l proiecteze pe el cât mai înalt, cât mai falnic.

Ce nu face omul mic ca să pară mare?! Unii îşi burduşesc pantofii cu branţuri. Alţii se ridică pe vârfuri când fac poze de grup. Ei bine, el, Ion Cristoiu, a ales o altă formă de alungire pe verticală: prin debitarea de extravaganţe.  Comentariile sale caută cu orice preţ contrarierea asistenţei. Tehnica e simplă: să fii mereu în răspărul percepţiei majoritare. Plouă afară, toţi văd asta, Cristoiu se jură că asistăm la o iluzie optică şi că, de fapt, cerul e senin.  O ţară întreagă e convinsă că un anume partid şi un anume conducător şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul, Cristoiu bagă mâna în foc că nu-i aşa, că nu despre mălai e vorba ci despre forma primordială a acestuia, porumbul. Care, într-un mod senzaţional, observat doar de domnia sa, a declanşat un subtil mecanism de modificări genetice în regnul animal, având ca finalitate, atenţie, ŞTIRE, transformarea galinaceelor in mamifere.

Se poate spune că în felul ăsta, prin redefinirea ştirii jurnalistice drept o viziune malformată asupra banalului, Ion Cristoiu se constituie într-un precursor al lui Dan Diaconescu. Doar că Dan Diaconescu, neavând complexul staturii ci complexul danturii, vorbeşte cu mâna la gură şi nu cu ea la chipiu.

Dan Diaconescu critică pe toţi şi toate, pe principiul “nimeni şi nimic nu e  perfect”. Încearcă astfel să ne convingă că, dacă nu am fi de rea credinţă,  i-am putea privi lipsa dinţilor din gură chiar ca pe o virtute, precum invalidităţile dobândite de eroi in războaiele de eliberare. În fond, nu cu gura îşi duce el noapte de noapte marile bătălii? Unde altundeva, atunci,  să-i apară cicatricele?

Ion Cristoiu critică, în schimb, doar lucruri percepute majoritar pozitiv. Pe principiul că realitatea nu poate fi obiectivă, nu e un bun comun ci doar o creaţie a fiecăruia, după cat il duce capul. Majoritatea fiind formată din proşti, a-i cânta în strună înseamnă a te molipsi de prostia ei. Merită aşadar s-o contrazici chiar şi când are dreptate. N-o să te iubească dar o să se holbeze la tine cu gura căscată, asigurându-ţi ratingul cu care nevoia ta de prim-plan se hrăneşte.

Dan Diaconescu s-a băgat în politică din amuzament, ca să-l ţină viu pe Caragiale. Ion Cristoiu s-a băgat în politică de dragul paradoxurilor care, aici, pe malurile Dâmboviţei, se simt ca la ele acasă.

Acelaşi stil de a face jurnalism – vânzarea banalului ambalat în aburi de senzaţional – şi două tehnici diferite de marketing jurnalistic: Dan Diaconescu – ce deştept eşti, Ion Cristoiu – ce deştept sunt!

Prevăd însă că nu va mai dura mult până când Dan Diaconescu va ajunge senator al României iar Ion Cristoiu obiect de revelaţii târzii ale CNSAS. Şi atunci mesajele lor se vor inversa, cu ocazia următorului dialog de la distanţă:

Dan Diaconescu – ce deştept sunt!

Ion Cristoiu – ce deştept eşti!

Contele de Saint GermainEditorialeCaragiale,CNSAS,Dan Diaconescu,Ion CristoiuIon Cristoiu este cam de statura lui Emil Boc. Mereu în pericol să dea cu capul de clanţa uşii, niciodată obligat să se aplece când vrea să privească prin gaura cheii.  Pe această particularitate structurală şi-a construit întreaga carieră de jurnalist: acolo unde altora le era greu să se...Blog politic si polemic