Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Sebastian Lăzăroiu este sociolog. Se închipuie, totodată, şi un teoretician al păstrării, fără îndreptăţire, a puterii. Din acest motiv  caută neobosit Lăpuşneni (“Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”), pe care să-i convingă că el deţine soluţia salvatoare atunci când salvarea pare a fi utopică.  Prin astfel de disperaţi ajunge să experimenteze fantezii dictatoriale, de  conducere  în condiţii de  ilegitimitate a unui popor amorţit.

Sigur că, într-o societate democratică în textură şi nu doar în aparenţe, astfel de  aventurieri şi scenariile lor halucinogene nu ar trebui să aibă nicio căutare. La noi, însă, se mai găseşte câte un Traian Băsescu, supărat rău pe căpăstrul şi frâiele legalităţii şi ale separaţiei puterilor în stat, care să se lase psihedelizat de hologramele precupeţului de iluzii şi să-l aciueze pe acesta în hrubele cu alambicuri ale Cotrocenilor, pe post de “vrăjitorul Merlin”.

Ne amintim cu toţii delirul dramaturgic, pus la cale de imaginaţia domnului Lăzăroiu, pe atunci Consilier al Preşedintelui, delir emanat parcă de laturile unei pentagrame rituale: comasarea alegerilor, reorganizarea administrativă, votul prin corespondenţă, suprapunerea unui referendum peste alegeri, revizuirea Constituţiei. Un set de măsuri gândit să genereze haos, să pogoare peste ţară şi alegători o ceaţă de camuflaj atât de necesară demonstrării încă o dată a cinicei observaţii a lui Iosif Visarionovici “Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.

Ca majoritatea scenariilor bazate pe bruscarea realităţii prin inserţiuni incompatibile, şi acesta,  propus de Sebastian Lăzăroiu unui gambler împătimit de jocul la cacialma, a eşuat. Din fericire.

Iar acum domnul Lăzăroiu face pe nedumeritul şi pe victima unor situaţii paradoxale. Într-un editorial publicat azi în EVZ nu conteneşte să invoce false dileme pentru a ne demonstra cât de greu îi e să fie genial într-o lume brăzdată de contradicţii:

“cum e posibil ca un om să înţeleagă că cineva l-a salvat şi, în acelaşi timp, să îl urască pe acel cineva şi chiar să caute să se răzbune.

Cum pot coexista în acelaşi om două stări atât de diferite, chiar opuse. Cred că, în mare măsură, cu un asemenea paradox se confruntă acum PDL”.

Mă întreb dacă Sebastian Lăzăroiu joacă aici naivitatea, pentru că îi convine, sau chiar nu înţelege pe ce lume e?

Pentru că, să recunoaştem, cel puţin în speţa prezentată totul e foarte simplu de explicat.

Dintre cele două sentimente cu care domnul Lăzăroiu îl creditează pe paradoxalul său subiect, un banal om din România de azi, doar cel de-al doilea, ura faţă de PDL, există cu adevărat. Primul sentiment, acela că PDL-ul l-ar fi salvat de la ceva pe omul nostru nerecunoscător, este doar o invenţie retorică a domnului Lăzăroiu, care nu se susţine nici prin fapte, nici prin consecinţe. În ce să constea salvarea? În reducerea, pe de o parte, a pensiilor şi salariilor a milioane de amărâţi şi drenarea, pe de altă parte, a banilor rezultaţi de aici spre nesătula clientelă portocalie? Şi de la ce să îi fi salvat pe oamenii aceştia? De la moartea de bătrâneţe, poate.

Se pare că, apropiindu-se cu idealuri deloc altruiste de politică, sociologul Lăzăroiu a trebuit să înlocuiască virtutea de a înţelege masele cu viciul de a încerca să le manipuleze.

Tristă devenire, mai ales atunci când planul dă greş. Ce-i mai rămâne acum anacronicului nostru Merlin ar mai fi, poate, să împrumute el soluţii consolatoare de la pleşuvul  rege Arthur. Cu cuburi de gheaţă care să plutească, şi nu din acelaşi potir.

Contele de Saint GermainEditorialeBasescu,EVZ,Iosif Visarionovici Stalin,Lapusneanu,Merlin,PDL,regele Arthur,Sebastian LazaroiuSebastian Lăzăroiu este sociolog. Se închipuie, totodată, şi un teoretician al păstrării, fără îndreptăţire, a puterii. Din acest motiv  caută neobosit Lăpuşneni (“Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”), pe care să-i convingă că el deţine soluţia salvatoare atunci când salvarea pare a fi utopică.  Prin astfel de...Blog politic si polemic