Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Sebastian Lăzăroiu este sociolog. Se închipuie, totodată, și un teoretician al păstrării, fără îndreptățire, a puterii. Din acest motiv  caută neobosit Lăpușneni („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”), pe care să-i convingă că el deține soluția salvatoare atunci când salvarea pare a fi utopică.  Prin astfel de disperați ajunge să experimenteze fantezii dictatoriale, de  conducere  în condiții de  ilegitimitate a unui popor amorțit.

Sigur că, într-o societate democratică în textură și nu doar în aparențe, astfel de  aventurieri și scenariile lor halucinogene nu ar trebui să aibă nicio căutare. La noi, însă, se mai găsește câte un Traian Băsescu, supărat rău pe căpăstrul și frâiele legalității și ale separației puterilor în stat, care să se lase psihedelizat de hologramele precupețului de iluzii și să-l aciueze pe acesta în hrubele cu alambicuri ale Cotrocenilor, pe post de „vrăjitorul Merlin”.

Ne amintim cu toții delirul dramaturgic, pus la cale de imaginația domnului Lăzăroiu, pe atunci Consilier al Președintelui, delir emanat parcă de laturile unei pentagrame rituale: comasarea alegerilor, reorganizarea administrativă, votul prin corespondență, suprapunerea unui referendum peste alegeri, revizuirea Constituției. Un set de măsuri gândit să genereze haos, să pogoare peste țară și alegători o ceață de camuflaj atât de necesară demonstrării încă o dată a cinicei observații a lui Iosif Visarionovici „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.

Ca majoritatea scenariilor bazate pe bruscarea realității prin inserțiuni incompatibile, și acesta,  propus de Sebastian Lăzăroiu unui gambler împătimit de jocul la cacialma, a eșuat. Din fericire.

Iar acum domnul Lăzăroiu face pe nedumeritul și pe victima unor situații paradoxale. Într-un editorial publicat azi în EVZ nu contenește să invoce false dileme pentru a ne demonstra cât de greu îi e să fie genial într-o lume brăzdată de contradicții:

„cum e posibil ca un om să înțeleagă că cineva l-a salvat și, în același timp, să îl urască pe acel cineva și chiar să caute să se răzbune.

Cum pot coexista în același om două stări atât de diferite, chiar opuse. Cred că, în mare măsură, cu un asemenea paradox se confruntă acum PDL”.

Mă întreb dacă Sebastian Lăzăroiu joacă aici naivitatea, pentru că îi convine, sau chiar nu înțelege pe ce lume e?

Pentru că, să recunoaștem, cel puțin în speța prezentată totul e foarte simplu de explicat.

Dintre cele două sentimente cu care domnul Lăzăroiu îl creditează pe paradoxalul său subiect, un banal om din România de azi, doar cel de-al doilea, ura față de PDL, există cu adevărat. Primul sentiment, acela că PDL-ul l-ar fi salvat de la ceva pe omul nostru nerecunoscător, este doar o invenție retorică a domnului Lăzăroiu, care nu se susține nici prin fapte, nici prin consecințe. În ce să constea salvarea? În reducerea, pe de o parte, a pensiilor și salariilor a milioane de amărâți și drenarea, pe de altă parte, a banilor rezultați de aici spre nesătula clientelă portocalie? Și de la ce să îi fi salvat pe oamenii aceștia? De la moartea de bătrânețe, poate.

Se pare că, apropiindu-se cu idealuri deloc altruiste de politică, sociologul Lăzăroiu a trebuit să înlocuiască virtutea de a înțelege masele cu viciul de a încerca să le manipuleze.

Tristă devenire, mai ales atunci când planul dă greș. Ce-i mai rămâne acum anacronicului nostru Merlin ar mai fi, poate, să împrumute el soluții consolatoare de la pleșuvul  rege Arthur. Cu cuburi de gheață care să plutească, și nu din același potir.

Contele de Saint GermainEditorialeBasescu,EVZ,Iosif Visarionovici Stalin,Lapusneanu,Merlin,PDL,regele Arthur,Sebastian LazaroiuSebastian Lăzăroiu este sociolog. Se închipuie, totodată, și un teoretician al păstrării, fără îndreptățire, a puterii. Din acest motiv  caută neobosit Lăpușneni ('Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!'), pe care să-i convingă că el deține soluția salvatoare atunci când salvarea pare a fi utopică.  Prin astfel de...Blog politic si polemic