Scorul acestui articol
[Total: 19 voturi. Media: 3.9]

Recunosc: am avut şi eu perioade de exuberanţă fanatică în textele mele politice. Era prin anii 2011 – 2013, când mă luptam ca apucatul cu “intelectualii lui Băsescu”aciuaţi ca mari influenceri la rubrica EVZ intitulată (să le dea şi un rang, nu doar stipendii) “Senatul EVZ”. “Clienţii” mei preferaţi de luat la refec erau, în epocă, Mircea Mihăieş şi Mircea Cărtărescu. Am scris sute de comentarii abrazive sub editorialele lor şi zeci de articole pe blog care m-au învăţat un truc de marketing: dacă vrei să ai cititori mulţi fii tranşant, alege o tabără, livrează argumente unidirecţionate, enervează-te şi enervează.

Cu timpul mi-am dat seama că nu vreau, cu orice preţ, să am cititori mulţi. Nu vreau să cumpăr popularitate renunţând la ambiţia mea declarată de a rămâne lucid, sincer cu mine însumi. Am refuzat oferte de colaborare din partea unor cotidiane de primă linie, am refuzat postarea pe blog a unor reclame comerciale… De ce? Pentru a nu mă simţi obligat.

Apariţia lui Călin Georgescu în peisajul politicii româneşti a avut forme de supranatural. Omul a căzut din cer ca un miracol, fascinând instantaneu nişte milioane de români care îşi pierduseră speranţa în minuni. Asistam la o piesă de teatru la scară naţională.

În actul I stăpânii ţării s-au speriat. Ei intangibilii, ei veşnicii, ei beneficiarii unei figuraţii de democraţie care îi acoperea şi legitima, au intrat în panica sinucigaşă a sfârşitului de putere. Au început să comită greşeli ireparabile: folosirea CCR ca armă politică, anularea abuzivă a unor alegeri iniţial validate, campanii furibunde, prin televiziunile aservite, pentru desfiinţarea candidatului CG.

A urmat actul II: arătarea la faţă a personajului mesianic. Familia lui, trecutul lui, discursul lui, planurile lui pentru România. Totul îl favoriza, totul se integra în logica minunii care, iată, încetul cu încetul devenea realitate. O adevărată iconografie ieşea la iveală: “familia mică, familia mare”, unul cu altul şi toţi cu Dumnezeu” şi altele şi altele, mantre care hipnotizau. Favorabilitatea în sondaje a domnului CG creştea miraculos, ca parte a miracolului.

Actul III ar putea fi numit “fanatizarea”. La apariţia minunii, precum apostolii s-au strâns în jurul lui IIsus, nişte posturi de televiziune (Realitatea TV şi RTV) şi nişte jurnalişti celebri (Cristoiu, Tucă, Dan Diaconescu) s-au strâns în jurul lui CG să-l susţină fără rezerve. De unde, iniţial, susţinerea lor era moderată, cu precauţii şi chiar cu unele remarci dubitative, în scurtă vreme ea a căpătat accente de fanatism. De intoleranţă. De alb şi negru. De înregimentare necondiţionată.

La acest moment al piesei am început să mă îndoiesc. Pentru că, în prima lună a fenomenului CG, cea de după anularea alegerilor, simţeam că sunt extrem de încântat de CG, de perspectiva schimbărilor pe care le promitea acesta.

Ce anume m-a determinat să am ezitări? Nu atât declaraţiile “excentrice” ale personajului principal cât renunţarea totală la obiectivitate şi la luciditate a televiziunilor şi a jurnaliştilor menţionaţi. Faptul că A3 şi DIGI 24 fac acelaşi lucru de pe partea opusă a baricadei nu poate fi o scuză. Şi nici o soluţie de victorie, din moment ce aceste televiziuni, cu aceste metode murdare şi disperate, au scăzut dramatic în preferinţele românilor.

Doamna Anca Alexandrescu şi-a transformat emisiunea “Culisele statului paralel” într-o formă de idolatrie, de cult al personalităţii faţă de domnul CG, mai ceva ca “omagiile” aduse pe vremuri celui mai iubit fiu al poporului. Nu-mi iese din minte imaginea recentă a doamnei AA care, de faţă cu domnul CG, mărturisea înflăcărată, într-o formă de transă mistică: “da, recunosc, eu sunt hipnotizată de domnul CG”. La această declaraţie, aproape erotică, domnul CG a schiţat un zâmbet jenat şi a introdus rapid, la acoperire, un text dintre acelea tocmai bune de servit în momentele tulburi ale dialogului.

Mă miră că domnul Cristoiu, în interviul său, nu a părut deloc dispus să se obiectivizeze şi să reacţioneze la unele afirmaţii bizare sau chiar periculoase ale lui CG. Probabil interviul a fost acordat condiţionat, dar chiar şi aşa, la “firma” pe care o are Ion Cristoiu, mă aşteptam la mai mult spirit polemic.

Era cât pe-aci să-l includ, printre ziariştii citaţi ca apostoli ai lui CG, şi pe Cornel Nistorescu. Aş fi greşit, pentru că, în editorialul său de astăzi intitulat “Călin Georgescu puţin cam altfel”, domnul Nistorescu face o analiză cu lumini dar şi cu umbre a ultimei apariţii a lui C.G. la Anca Aleandrescu.

Ştiu că acest articol o să îmi atragă multe manifestări de “simpatie” din partea cititorilor săi, dar mi le asum. Eu, nefiind politician, nu îmi propun să le spun acestora neapărat ce vor ei să audă. Le spun exact ce gândesc la momentul respectiv.

Iar la acest moment eu gândesc că fanatismul, intoleranţa, ameninţările cu iz de şantaj şi folosirea ochelarilor de cal de către susţinătorii duri ai lui CG au asupra celor nehotărâţi un efect mai degrabă negativ decât favorabil cauzei acestuia.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/02/lumini-si-umbre.pnghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/02/lumini-si-umbre-150x150.pngContele de Saint GermainEditorialeanularea alegerilor,Cornel Nistorescu,interviu Calin Georgescu,Ion Cristoiu,lumini si umbreRecunosc: am avut şi eu perioade de exuberanţă fanatică în textele mele politice. Era prin anii 2011 – 2013, când mă luptam ca apucatul cu “intelectualii lui Băsescu”aciuaţi ca mari influenceri la rubrica EVZ intitulată (să le dea şi un rang, nu doar stipendii) “Senatul EVZ”. “Clienţii” mei preferaţi...Blog politic si polemic