Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Probabil că fac eu prea mult caz de aberaţia botezată pompos  şi scrisă cu gotice: “demnitate”. O văd, în orbirea mea, ca pe o preţioasă, rară, nobilă însuşire individuală care, prin acumulare socială peste un anumit prag critic, poate deveni bun şi marcă naţionale. Noi romanii suntem insa, se pare, departe de acest prag critic.

A ajuns să ne fie ruşine să vorbim despre demnitate aşa cum ne e ruşine să vorbim despre patriotism ori castitate. Este demodat, neproductiv,  semn de bătrânească rătăcire pe-aici din alte lumi, revolute.

Acum, când suntem invadaţi de grobianism, corupţie şi lipsă de scrupule, când “prestidigitatori” venali ne schimbă destinul pe la spate, îndoliindu-ni-l,  îndemnul pe care ni-l adresează, cu ipocrit spirit creştin, instanţele dominatoare, este: toleranţă.

Îţi jigneşte cineva familia, îţi umileşte cineva ţara, îţi terfeleşte cineva onoarea: fii tolerant. Nu reacţiona. Eventual întoarce şi celălalt obraz. Dovedeşte-te evoluat, european. Acordă incredere justiţiei. Lasă mecanismele transpersonale să se ocupe de reparaţii morale. Tu, taci! Urmează exemplul lui Liiceanu când l-a călcat în picioare Patriciu: taci!

Eu, trebuie să recunosc, nu am atins acest nivel de emancipare. Cred, în utopica mea viziune despre respect în general şi despre respectul de sine în particular, că există limite ale tăcerii şi pasivităţii peste care, dacă treci, nu te mai poţi numi tolerant ci laş. Iar laşitatea nu este cu nimic mai onorabilă decât înclinaţia către furt sau crimă, ba, dimpotrivă, pare a fi chiar mai degradantă, având în vedere că ultimele două presupun, totuşi, un soi de temeritate.

Părerile mele despre UDMR au iscat rumoare. Mi s-a spus că sunt nationalist, am fost comparat chiar cu Vadim Tudor. De ce? Pentru că am cutezat să ies din curentul de infinită toleranţă etnică ce zboară prin frezele celor imuni la astfel de sfidări. Pe mine m-a jignit şi enervat profund golăneala cu imnul a hocheiştilor din Miercurea Ciuc. Cum ar fi fost “european” să procedez? Să mă prefac că nu observ? Să mă mint cu explicaţia că ar fi fost  acţiunea unor descreieraţi care au acţionat de capul lor şi că astfel de obrăznicii de forţă s-ar produce în afara sistemului de presiuni politice premeditat de liderii politici ai acestor oameni? Nu sunt chiar atât de cretin – tolerant să mă îmbăt cu astfel de explicaţii şlefuite cu satârul. La ce “trompetă nationalistă” se referă @Piticul Prono? Teama de această marotă a naţionalismului pare a ne fi aruncat  în extrema cealaltă: a toleranţei imbecile. De-asta îşi şi permit aceşti conaţionali minoritari (care insă, ironie supremă,  ne decid azi soarta) să întindă coarda tot mai mult şi mai mult. Pentru că nu primesc o replica fermă. Pentru că au ştiut, prin motoarele lor de lobby, să ne inoculeze spaima că am putea fi taxaţi de naţionalişti atunci când, de fapt, încercăm să fim doar demni.

Sunt de acord că pacea interetnică e foarte importantă. Dar depinde şi ce fel de pace. Pentru că dacă este o pace în genunchi atunci ea s-ar putea numi, la fel de bine, capitulare.

Contele de Saint GermainEditorialecapitulare,demnitate,nationalism,UDMR,Vadim TudorProbabil că fac eu prea mult caz de aberaţia botezată pompos  şi scrisă cu gotice: “demnitate”. O văd, în orbirea mea, ca pe o preţioasă, rară, nobilă însuşire individuală care, prin acumulare socială peste un anumit prag critic, poate deveni bun şi marcă naţionale. Noi romanii suntem insa, se...Blog politic si polemic