Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Eu unul scriu reactiv. Nu sunt sub contract, nu am rație, nici termene. Și nici șefi care să mă împingă de la spate. Scriu când vreau, ce vreau și doar atunci când resimt scrisul ca pe o nevoie.
În ultimii 4 ani am scris numai pe acest blog peste 800 de articole ceea ce revine, în medie, la un articol în mai puțin de două zile. Doamne, cât am putut fi de indignat!
Brusc, și fără o explicație evidentă care să funcționeze ca preaviz, m-am calmat. S-a întâmplat nu cu mult timp înainte de primul tur al prezidențialelor. Parcă n-aș mai fi avut cu cine sau pentru ce lupta. Cadența articolelor mele s-a redus aproape până la stingere. Și, absolut surprinzător, m-a bătut chiar gândul să nu votez.
Până la urmă am votat. Dar fără entuziasm, mai mult din inerția unei lupte pe care o dusesem atâția ani cu personificarea răului în chiar președintele României.
Mărturisirea asta nu e un lamento. Este o prelungire a exercițiului de sinceritate pe care l-am făcut în toți acești ani prin intermediul blogului meu. Like-urile, când au fost și câte au fost, m-au bucurat doar ca o consecință. Niciodată nu le-am tratat ca pe un scop în sine. Aș putea spune chiar că, probabil vrând să rezist unei anume frivolități, le-am lăsat ca interes în urma criticilor.
Mă bucură însă foarte tare să constat că apatia mea din ultima vreme este compensată de vitalitatea polemică a vizitatorilor. Au apărut voci noi, inteligente, au dispărut (sper că doar pentru o scurtă respirație întremătoare) clasici ai blogului. Ceea ce mă fascinează în dezbaterile combatanților încă activi este atitudinea lor post – deznodământ. Spiritul de luptă, în loc să se refugieze spre un platou al digerării rezultatului (cu tot ce înseamnă digestia, adică asimilare dar și somnolență) dă semne de exacerbare. Pe învingători nici vorbă ca victoria să îi fi făcut mai toleranți, pe învinși nici vorbă ca înfrângerea să îi fi trimis la recuperare. Au rămas și unii și alții cu uniformele pe ei și cu arma la ochi.
Aproape că nu mă recunosc în zenul ce a pus stăpânire pe mine. Mă uit prin ziare să văd alții ce mai scriu. Criză mare de subiecte editorialistice, semn că viața reintră încetul cu încetul în normal. Alina Mungiu Pippidi improvizează, ca în ultima săptămâna din trimestrul școlar, după ce tezele s-au dat și toți visează la vacanță: „Hai să discutăm azi despre ce e de făcut cu legislația electorală”. CTP reîncălzește o temă ce-și atinsese punctul de fierbere a doua zi după alegerea lui Johannis: „Lucrul care l-ar face pe Ponta să mai arate a om”. Ion Cristoiu învârte făcălețul în fasolea afumată a pesedeului: „O iluzie: reformarea PSD de către SRI pri intermediul DNA”. Nimic, nimic, nimic. Scriu și ei ca să aibă pe ce tăia factura.
Klaus Johannis este ales președinte pentru următorii 5 ani. Încă nu și-a început mandatul. Toate mișcările lui sunt pregătitoare. Și vizita la Chișinău ca și aceea la Palm Beach. Oricine poate comenta aceste lucruri cu bună sau rea credință, favorabil sau defavorabil. Sunt genul de inițiative polifațetate ce omologhează toate unghiurile de interpretare. A te pripi cu concluzii, laudative sau critice, denotă mai degrabă prejudecăți decât obiectivitate. Unii vor cu tot dinadinsul să-l discrediteze, alții, dimpotrivă, să-l suie pe un soclu improvizat pe schele.
Cineva mă somează să explic ce motive aș avea să îi acord încrederea mea lui Klaus Johannis. Răspund cu moderație, mulțumindu-mă să amintesc doar unul: diferența enormă , la mai toți indicatorii de valoare umană, dintre Klauss Johannis și Traian Băsescu. Cultură, educație, comportament, trecut, origini, moralitate, sistem de valori și câte și mai câte. Oricât de mult am relativiza, schimbarea în bine nu cred că poate fi negată. A umbri acest punct de plecare, încurajator, cu tot felul de temeri catastrofice (de genul Johannis îl va numi pe Băsescu prim – ministru sau Johannis va influența justiția să-l protejeze de pușcărie pe Băsescu și gașca lui) mi se pare profund contraproductiv. În primul rând pentru că ne răpește nouă binemeritata jubilație a scăpării de Băsescu (prelungindu-l pe acesta în suferințele noastre prin propriul nostru aport); apoi pentru că și dacă viitorul va dovedi că respectivele temeri au fost îndreptățite (ceea ce cred că este foarte improbabil), lupta declanșată încă de pe acum, înainte de înscăunarea noului președinte, este și ineficientă și prematură și păgubitoare. Ar părea o luptă inerțială, iscată de idiosincrasii și sindromul drobului de sare, ceea ce ar periferiza-o și ar expedia-o în derizoriu.
Eu cred că Johannis va încerca să răspundă așteptărilor celor care l-au ales, așteptări printre care sigur nu se număra protejarea lui Traian Băsescu și a camarilei lui. Dacă va face altfel, înseamnă că acuzele ce i se aduc acum, pe supoziții, se vor fi dovedit întemeiate. Și atunci nimeni nu îl va mai putea proteja de o suspendare, cu cvorumul la referendum de 30%.
Antibăsismul nu s-a stins. El doar a fost depășit procentual, într-un moment de indignare socială, de antipontism. Cum Ponta va dispărea, va dispărea și antipontismul. Până când însă Băsescu nu va fi băgat la închisoare, antibăsismul va rămâne viu și va putea reizbucni, cu confirmata lui virulență de 7 milioane de degete în jos, la cel mai mic semn că regimul Johannis îl vrea salvat de dreapta judecată pe Scaraoțki cel pleșuv.

Contele de Saint GermainEditorialeAlina Mungiu Pippidi,Chisinau,CTP,DNA,Ion Cristoiu,Klaus Johannis,Palm Beach,PSD,Scaraotchi cel plesuv,SRI,Victor PontaEu unul scriu reactiv. Nu sunt sub contract, nu am rație, nici termene. Și nici șefi care să mă împingă de la spate. Scriu când vreau, ce vreau și doar atunci când resimt scrisul ca pe o nevoie. În ultimii 4 ani am scris numai pe acest blog peste 800...Blog politic si polemic