Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Eu unul scriu reactiv. Nu sunt sub contract, nu am raţie, nici termene. Şi nici şefi care să mă împingă de la spate. Scriu când vreau, ce vreau şi doar atunci când resimt scrisul ca pe o nevoie.
În ultimii 4 ani am scris numai pe acest blog peste 800 de articole ceea ce revine, în medie, la un articol în mai puţin de două zile. Doamne, cât am putut fi de indignat!
Brusc, şi fără o explicaţie evidentă care să funcţioneze ca preaviz, m-am calmat. S-a întâmplat nu cu mult timp înainte de primul tur al prezidenţialelor. Parcă n-aş mai fi avut cu cine sau pentru ce lupta. Cadenţa articolelor mele s-a redus aproape până la stingere. Şi, absolut surprinzător, m-a bătut chiar gândul să nu votez.
Până la urmă am votat. Dar fără entuziasm, mai mult din inerţia unei lupte pe care o dusesem atâţia ani cu personificarea răului în chiar preşedintele României.
Mărturisirea asta nu e un lamento. Este o prelungire a exerciţiului de sinceritate pe care l-am făcut în toţi aceşti ani prin intermediul blogului meu. Like-urile, când au fost şi câte au fost, m-au bucurat doar ca o consecinţă. Niciodată nu le-am tratat ca pe un scop în sine. Aş putea spune chiar că, probabil vrând să rezist unei anume frivolităţi, le-am lăsat ca interes în urma criticilor.
Mă bucură însă foarte tare să constat că apatia mea din ultima vreme este compensată de vitalitatea polemică a vizitatorilor. Au apărut voci noi, inteligente, au dispărut (sper că doar pentru o scurtă respiraţie întremătoare) clasici ai blogului. Ceea ce mă fascinează în dezbaterile combatanţilor încă activi este atitudinea lor post – deznodământ. Spiritul de luptă, în loc să se refugieze spre un platou al digerării rezultatului (cu tot ce înseamnă digestia, adică asimilare dar şi somnolenţă) dă semne de exacerbare. Pe învingători nici vorbă ca victoria să îi fi făcut mai toleranţi, pe învinşi nici vorbă ca înfrângerea să îi fi trimis la recuperare. Au rămas şi unii şi alţii cu uniformele pe ei şi cu arma la ochi.
Aproape că nu mă recunosc în zenul ce a pus stăpânire pe mine. Mă uit prin ziare să văd alţii ce mai scriu. Criză mare de subiecte editorialistice, semn că viaţa reintră încetul cu încetul în normal. Alina Mungiu Pippidi improvizează, ca în ultima săptămâna din trimestrul şcolar, după ce tezele s-au dat şi toţi visează la vacanţă: “Hai să discutăm azi despre ce e de făcut cu legislaţia electorală”. CTP reîncălzeşte o temă ce-şi atinsese punctul de fierbere a doua zi după alegerea lui Johannis: “Lucrul care l-ar face pe Ponta să mai arate a om”. Ion Cristoiu învârte făcăleţul în fasolea afumată a pesedeului: “O iluzie: reformarea PSD de către SRI pri intermediul DNA”. Nimic, nimic, nimic. Scriu şi ei ca să aibă pe ce tăia factura.
Klaus Johannis este ales preşedinte pentru următorii 5 ani. Încă nu şi-a început mandatul. Toate mişcările lui sunt pregătitoare. Şi vizita la Chişinău ca şi aceea la Palm Beach. Oricine poate comenta aceste lucruri cu bună sau rea credinţă, favorabil sau defavorabil. Sunt genul de iniţiative polifaţetate ce omologhează toate unghiurile de interpretare. A te pripi cu concluzii, laudative sau critice, denotă mai degrabă prejudecăţi decât obiectivitate. Unii vor cu tot dinadinsul să-l discrediteze, alţii, dimpotrivă, să-l suie pe un soclu improvizat pe schele.
Cineva mă somează să explic ce motive aş avea să îi acord încrederea mea lui Klaus Johannis. Răspund cu moderaţie, mulţumindu-mă să amintesc doar unul: diferenţa enormă , la mai toţi indicatorii de valoare umană, dintre Klauss Johannis şi Traian Băsescu. Cultură, educaţie, comportament, trecut, origini, moralitate, sistem de valori şi câte şi mai câte. Oricât de mult am relativiza, schimbarea în bine nu cred că poate fi negată. A umbri acest punct de plecare, încurajator, cu tot felul de temeri catastrofice (de genul Johannis îl va numi pe Băsescu prim – ministru sau Johannis va influenţa justiţia să-l protejeze de puşcărie pe Băsescu şi gaşca lui) mi se pare profund contraproductiv. În primul rând pentru că ne răpeşte nouă binemeritata jubilaţie a scăpării de Băsescu (prelungindu-l pe acesta în suferinţele noastre prin propriul nostru aport); apoi pentru că şi dacă viitorul va dovedi că respectivele temeri au fost îndreptăţite (ceea ce cred că este foarte improbabil), lupta declanşată încă de pe acum, înainte de înscăunarea noului preşedinte, este şi ineficientă şi prematură şi păgubitoare. Ar părea o luptă inerţială, iscată de idiosincrasii şi sindromul drobului de sare, ceea ce ar periferiza-o şi ar expedia-o în derizoriu.
Eu cred că Johannis va încerca să răspundă aşteptărilor celor care l-au ales, aşteptări printre care sigur nu se număra protejarea lui Traian Băsescu şi a camarilei lui. Dacă va face altfel, înseamnă că acuzele ce i se aduc acum, pe supoziţii, se vor fi dovedit întemeiate. Şi atunci nimeni nu îl va mai putea proteja de o suspendare, cu cvorumul la referendum de 30%.
Antibăsismul nu s-a stins. El doar a fost depăşit procentual, într-un moment de indignare socială, de antipontism. Cum Ponta va dispărea, va dispărea şi antipontismul. Până când însă Băsescu nu va fi băgat la închisoare, antibăsismul va rămâne viu şi va putea reizbucni, cu confirmata lui virulenţă de 7 milioane de degete în jos, la cel mai mic semn că regimul Johannis îl vrea salvat de dreapta judecată pe Scaraoţki cel pleşuv.

Contele de Saint GermainEditorialeAlina Mungiu Pippidi,Chisinau,CTP,DNA,Ion Cristoiu,Klaus Johannis,Palm Beach,PSD,Scaraotchi cel plesuv,SRI,Victor PontaEu unul scriu reactiv. Nu sunt sub contract, nu am raţie, nici termene. Şi nici şefi care să mă împingă de la spate. Scriu când vreau, ce vreau şi doar atunci când resimt scrisul ca pe o nevoie. În ultimii 4 ani am scris numai pe acest blog peste 800...Blog politic si polemic