Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

Deşi a doua formulare are şi conotatii laudative, de “decurcăreţ”, de “hopa-Mitică”, de “bun la toate”, eu aş prefera-o totuşi pe aceasta primeia, pentru sensul ei propriu mai substanţial malefic. Un om “dat dracului” nu este doar un om” fără Dumnezeu” (fără credinţă) ci este mult mai mult: un om care face rău din vocaţie. Care face rău nu din nebăgare de seamă ci premeditat, cu voluptate, împins de natura lui tenebroasă, de otrava zmoalei care-i ancrasează venele.
Lui Traian Băsescu i-a mai  dat o dată procleţia pe nas atunci când, întrebat despre posibilitatea de a-l graţia pe Gică Popescu, şi-a început răspunsul cu irepresibilul zâmbet sardonic şi cu sintagma “măi copii…!”. Aşa cum efluvii înnecăcioase  de sulf vulcanic preced erupţia, anunţând “ruperea apei” şi iminenţa hemoragiei telurice, tot aşa hăhăitul lui Traian Băsescu avertizează asupra unei noi tranşe de viscere prezidenţiale  expuse, ca o vomă verzuie, în vitrina naţiunii. La nimic bun nu te poţi aştepta atunci când nodul în gât ce i se pune preşedintelui la primirea unor intrebări incomode este expectorat cu tuberculoasă detentă prin binecunoscutul şi sinistrul hăhăit.
“Măi copii…” vrea să inducă deopotrivă autoritate şi sensibilitate. După care explicaţia, incoerentă, agramată, constatativă în loc de argumentativă, completează pe deplin fişa clinică a pacientului. Bolnav! Irecuperabil! De ură, de autoritarism, de atrofierea totală a fibrei umane autentice.
“Daca in primul mandat aveam semne de intrebare cu privire la vointa justitiei de a functiona, in cel de-al doilea nu am mai avut motive sa cred ca cea mai mare parte a justitiei nu ar functiona. Am plecat de la premisa ca, decat un om pe care l-am respectat si il respect, l-am admirat si il admir, il cunosc mai bine sau mai putin, intre un astfel de om si a respecta un judecator am preferat sa respect judecatorul, pe care nici macar nu il cunosc”…. “În primul mandat nu am facut multe gratieri, iar in cel de-al doilea nu exista nicio gratiere, nici macar pe motive umanitare”.
Las la o parte incapacitatea personajului, dovedită de atâtea ori în atâtea împrejurări cu încărcătură emoţională, de a respecta cu adevărat ceva sau pe cineva. Declaraţia respectului lui Traian Băsescu faţă de judecător ca arhetip, faţă de justiţie ca instituţie, în condiţiile în care el, preşedintele, mai mult decât oricare alt politician, a trudit cu sârg la pervertirea lor, nu doar că îi face să râdă pe lucizii contemplativi dar îi indignează pe toţi aceia care încearcă să facă ceva pentru ca in ţara asta lucrurile să meargă mai bine, pentru ca minciuna şi demagogia să cedeze prim-planul adevărului şi bunei credinţe.
Să te lauzi că în al doilea mandat nu ai făcut “nicio graţiere, nici măcar pe motive umanitare”, arată cât de hidos, cât de odios poate fi un om autointitulat “preşedinte jucător”, un om (?) ahtiat după putere, după lărgirea prerogativelor constituţionale ale funcţiei sale peste limitele textului şi ale bunelor practici, atunci când vine vorba să-şi exercite o prerogativă care constă în a face fapte bune. O astfel de prerogativă pur şi simplu nu-l interesează. Renunţă la ea. Decât să graţieze pe cineva, fie şi din motive umanitare (ceea ce nu reprezintă în  nicio interpretare o sfidare a justiţiei, din moment ce constituţia o permite, chiar o prevede), preferă să-şi muşte ghiarele, să scurme pământul cu copitele, să inventeze tot felul de pretexte de moralitate instituţională pentru a se eschiva.
Să-ţi preamăreşti cruzimea prezentând-o ca fiind calea spre bine presărată cu sacrificii şi suferinţă, iată superlativul ticăloşiei. Mai ales când nu te referi la sacrificiile şi suferinţele celorlalţi ci te prezinţi pe tine ca fiind victima acestora.
Cred că, după declaraţia pe care am citat-o mai sus, Traian Băsescu şi-a dat seama de prostie. A incercat să o dreagă două zile mai târziu când, întrebat despre posibila graţiere a lui Gigi Becali, a dat la iveală uşoare semne de compasiune. Iar când un ziarist i-a explicat că mama lui Gigi Becali i-a lăsat cadou o icoană, dimpreună cu cererea de graţiere pentru fiul ei, mai mai să izbucnească în lacrimi de atâta evlavie: “o icoană? Cu siguranţă o voi primi”.

Contele de Saint GermainEditorialecazuri umanitare,Gica Popescu,Gigi Becali,gratiere,hopa-Mitica,icoana,mama lui Gigi BecaliDeşi a doua formulare are şi conotatii laudative, de “decurcăreţ”, de “hopa-Mitică”, de “bun la toate”, eu aş prefera-o totuşi pe aceasta primeia, pentru sensul ei propriu mai substanţial malefic. Un om “dat dracului” nu este doar un om” fără Dumnezeu” (fără credinţă) ci este mult mai mult: un...Blog politic si polemic