Scorul acestui articol
[Total: 30 voturi. Media: 4.5]

 

Turcia are o populaţie de 80 milioane de locuitori. Dintre aceştia, aproximativ 53 de milioane s-au aflat pe listele electorale la primele alegeri prezidenţiale din istoria ţării, desfăşurate în august 2014. Participarea la scrutin a fost de 75% (aproximativ 40 milioane) iar Recep Erdogan a fost ales preşedinte cu 51,5% din voturile exprimate în primul tur, adică a fost votat de 20,5 milioane de turci.

În aceste zile, pe baza acestui fragil 51,5%, Erdogan sfâşie Turcia în două: “ai lui” şi “teroriştii”. Extrapolând procentele, se poate spune că, în doctrina preşedintelui turc 41 milioane de “turci buni” ar trebui să stârpească (şi nu oricum ci în numele democraţiei) 39 milioane de “turci răi”.

Orice duşman extern s-ar lupta cu Turcia azi, din orice direcţie ar ataca,  ar avea în faţă nu temutul adversar legendar, ajuns în prezent la 80 de milioane ci doar o jumătate din acesta, şubrezită, pe deasupra, de cealaltă jumătate, ostilă sau pasivă.

America lui Obama, moleşită de prea multă bunăstare şi debordând de complexe de superioritate, a crezut că poate conduce lumea doar mârâind diplomatic în stânga şi-n dreapta, fără să scoată, la nevoie, ghiarele. Şi fără să atace hotărât, atunci când iţele geopoliticii cereau şi niscaiva jertfe americane pentru a se lăsa descurcate. Putin a exploatat imediat această  prudenţă a adversarului care are mai mult de pierdut, făcând decalajele să lucreze în favoarea lui.

Crimea, Ukraina, Siria, ISIS şi acum Turcia, reprezintă victorii strategice esenţiale ale săracei Rusii în faţa bogatei şi arogantei Americi.

Victorii ale pib-ului mic asupra pib-ului mare, ale poporului subordonat statului asupra statului subordonat poporului.

Ca să nu mai vorbesc de catastrofala politică a Administraţiei Obama faţă de nou născuta Uniune Europeană. Pe care, în loc să o ajute să se fortifice, să se transforme într-un al doilea pilon (după SUA) de stabilitate, de democraţie, de civilizaţie occidentală şi de apărare în faţa ameninţărilor barbare binecunoscute, a tratat-o ca pe o ameninţare economică şi ca pe un potenţial rival ce trebuie dominat prin dezbinare (vezi Brexit-ul).

Acum a venit nota de plată. Cu dobânzi, majorări şi penalităţi.

Să te trezeşti, brusc, cu cea mai mare bază militară extrateritorială (baza de la Incirlik) sechestrată de un aşa zis partener NATO (cu care, desigur, ai împărtăşit secrete strategice cruciale şi cu care împărţeai imensul volum de responsabilităţi militare din zonă), nu este dintre cele mai confortabile situaţii. Să ai peste 2000 de militari şi peste 50 de bombe nucleare tactice B61 sub asaltul unor contingente poliţieneşti ale lui Erdogan care, dimpreună cu tăierea curentului electric şi a apei, crează contextul unei adevărate blocade de război, nu poate fi deloc liniştitor.

Poate fi concepută a schimbare a taberei de către Erdogan? O părăsire a NATO şi o pactizare cu blocul anti-NATO condus de Rusia?

Dacă analizăm mentalul acestui “sultan de secol XXI” şi ultimele sale mişcări politico – militare, tentaţia ar fi să spunem că da! Un astfel de personaj este în stare de orice.

Pe de altă parte, acest “orice” poate include, la limită, şi gândul folosirii armelor nucleare. Care există pe teritoriul Turciei, chiar dacă Turcia nu este putere nucleară. Poate garanta cineva că bombele termo – nucleare de la Incirlik sunt în deplină siguranţă în noile condiţii?

De aceea, de data asta, SUA şi NATO nu mai pot aştepta pasive să vadă ce-I mai trece prin cap lui Erdogan.

În plus, aici vor trebui să se implice decisiv şi marile puteri europene. Căci dacă se ridică bariera turcă (fie din calea milioanele de emigranţi sirieni, fie din calea ameninţărilor fundamentaliste), primele victime vor fi tocmai superputerile Euroipei. Până să se simtă efectele la Washington, Germania, Franţa, Marea Britanie (chiar şi România, de ce nu?) vor fi fost, deja, greu lovite.

Situaţia de tensiune extraordinară creată de Erdogan (şi accentuată pe zi ce trece ba de decretarea stării de urgenţă, ba de suspendarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ba de discutarea unor noi alianţe cu Rusia şi Iran, ba de intenţia reintroducerii pedepsei cu moarte în Turcia) cere o rezolvare rapidă. Şi tranşantă.

Există însă o prioritate zero: securizarea arsenalului şi personalului NATO de la Incirlik. De-asta asistăm la atâta prudenţă din partea marilor cancelarii. După ce această teribilă bombă cu ceas va fi dezamorsată, apreciez că sau preşedintele turc va accepta condiţiile impuse de NATO şi UE sau va fi debarcat fără milă.

O ieşire a Turciei din NATO şi alierea ei cu duşmanii alianţei nord – atlantice sunt mişcări geo-strategice ce nu vor putea fi acceptate cu nici un chip de SUA.

Cum, de asemenea, nici situaţia periculoasă şi incertă din acest moment din Turcia nu poate fi tolerată la nesfârşit.

Prin tot ce face, Erdogan pierde încrederea partenerilor de până mai ieri şi grăbeşte un deznodământ care, în urmă cu o săptămână, nu părea deloc plauzibil. Cu preţul distrugerii economice a ţării sale admirabile, cu oameni extraordinari, ţară care a  demonstrat, până la această nenorocire care  i se întâmplă împotriva voinţei a jumătate din ea, că poate fi o punte perfectă între culturi, religii şi civilizaţii diferite. Doar să fie lăsată!

Contele de Saint GermainEditorialeAmerica lui Obama,bombe termo-nucleare B61,iesirea Turciei din NATObaza NATO de la Incirlik,Recep Erdogan,Rusia lui Putin,sultan de secolul XXI  Turcia are o populaţie de 80 milioane de locuitori. Dintre aceştia, aproximativ 53 de milioane s-au aflat pe listele electorale la primele alegeri prezidenţiale din istoria ţării, desfăşurate în august 2014. Participarea la scrutin a fost de 75% (aproximativ 40 milioane) iar Recep Erdogan a fost ales preşedinte cu...Blog politic si polemic