Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

 

Acest articol trebuie citit cu harta Orientului Mijlociu în fată.

Eliminarea Siriei de pe harta ameninţărilor la adresa intereselor SUA în Orientul Mijlociu este penultimul pas dintr-un grandios proiect hegemonic în zonă al Casei Albe.

Totul a început în 2003 prin invadarea Irakului, sub un pretext dovedit ulterior neîntemeiat. Capturarea şi executarea lui Saddam Hussein a permis trupelor americane să instaleze în Irak un guvern convenabil, condus de şiiţi.

Această mişcare a creat o breşă extrem de necesară Statelor Unite, din punct de vedere strategic, între două state aflate în sfera de influenţă a Rusiei şi anume Iranul şi Siria. Priviţi harta şi veţi înţelege ce fortă ar fi putut dezvolta monolitul Iran, Irak, Siria, cu sprijinul Moscovei,  dacă el nu ar fi fost pur şi simplu fracturat la mijloc prin îndepărtarea regimului Saddam Hussein.

A urmat apoi, începând cu decembrie 2010, Primăvara Arabă. Subtil şi selectiv întreţinute de Washington, protestele populare împotriva unor regimuri totalitare au dus, printre altele, la îndepărtarea în octombrie 2011 a lui Moammar Gadhafi de la conducerea Libiei şi anihilarea, astfel, a unui alt aliat important al Rusiei în zonă.

Dominaţia americană în Mediterana, prin intermediul unor state aliate sau neinamice,  devenea astfel  cvasi totală. La nord Turcia, la sud Libia şi Egiptul, la est, parţial, Israelul.

Acum, prin realizarea unei incercuiri sufocante a Siriei, a venit momentul punerii în aplicare a planului de anihilare a acestui major bastion rusesc, practic ultimul înaintea Iranului.

În planul american de anihilare a Siriei a fost inclus, dând o dimensiune conspirativo-dramatică Parteneriatului Strategic SUA – România, şi “actorul” Traian Băsescu. Această cooptare în distribuţie a fost făcută, cel mai probabil, imediat după  înscăunarea la Cotroceni, în decembrie 2004, a de-acum celebrului cabotin.

Rolul pe care Departamentul de Stat  l-a încredinţat atunci în mare taină lui Traian Băsescu (rol pe care acesta l-a acceptat, se pare, cu entuziasm) a fost acela de a face totul ca să devină în scurt timp, cu ajutorul şi sub coordonarea CIA, dar, desigur, bazându-se pe aparenţe anti-americane, un prieten foarte apropiat, de mare încredere, al preşedintelui sirian Bashar Al-Assad.

Desigur că infiltrarea la un astfel de nivel a unui agent de asemenea calibru a presupus puneri în scenă serioase pentru căştigarea de către Traian Băsescu a încrederii lui Bashar Al-Assad. O bază importantă de plecare pentru scenariştii şi regizorii acestei superproducţii de real politik au constituit-o cele două comunităţi (cea siriană din România şi cea românească din Siria) bine împănate, încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, cu tot felul de personaje apte de a face o figuraţie convingătoare în ceea ce urma să se desfăşoare.

Una dintre acţiunile principale iniţiate, în scopul amintit, de CIA şi Traian Băsescu, se pare că a fost aşa numita răpire a ziariştilor din martie 2005. Această manevră misterioasă, atipică şi, analizată retrospectiv, plină de  aspecte aparent inexplicabile, a permis lui TB să-i ceară o favoare excepţională, un sprijin consistent, lui Bashar Al-Assad şi să-i promită acestuia, la rândul său, în caz de ajutor încununat de succes, contraservicii majore. Este foarte posibil ca substanţa acestor contraservicii promise de Bucureşti (evident cu acordul şi complicitatea CIA) să fi fost sugerată a veni din zona unor secrete NATO, de interes pentru preşedintele sirian şi la care România avea acces încă din 2003, de când fusese acceptată în acest organism select.

Cert este că Siria a acordat tot sprijinul pentru ca ziariştii români să fie eliberaţi iar Traian Băsescu a secretizat pentru 50 de ani dosarul acestei acţiuni. La fel de cert este că, în anii care au urmat, relaţia de prietenie dintre cei doi preşedinţi s-a consolidat şi s-a concretizat (la vedere) prin vizita lui Traian Băsescu  la Damasc în octombrie 2008 şi contravizita lui Bashar Al-Assad la Bucureşti în noiembrie 2010.

Un alt eveniment major plin de mister, legat de aceleaşi ţări şi aceiaşi preşedinţi – prieteni, este recuperarea de către autorităţile române, în iulie 2013, a lui Omar Hayssam. Nu atât împrejurările acestei acţiuni dau de gândit cât modul, aparent iresponsabil, în care Traian Băsescu a calificat acţiunea: “operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat”. După lipsa oricărei reacţii internaţionale la un astfel de autodenunţ înţelegem că Traian Băsescu şi acţiunea României legată de capturarea lui Omar Hayssam nu au surprins şi deranjat nici pe americani, nici pe sirieni. Nu pare asta paradoxal?

Poziţionări recente ale preşedintelui României  vin să întărească ipoteza că el, de fapt, a fost infiltrat de CIA în grupul foarte restrâns al oamenilor de încredere ai lui Bashar Al-Assad şi că acţiuni ale sale, aparent în contradicţie cu reacţiile din ultimele săptămâni ale SUA faţă de situaţia din Siria, sunt, de fapt, nu doar îngăduite dar şi cerute de SUA. Mă refer la păstrarea deschisă a ambasadei României de la Damasc (când SUA şi aliaţii noştri din UE le-au inchis pe ale lor) şi mă mai refer la prudenţa (necaracteristică) lui Traian Băsescu în a face declaraţii tranşante de susţinere a SUA şi condamnare a regimului Bashar Al-Assad după ultima conferinţă de presă, de ieri, a preşedintelui Obama, în care acesta anunţa o iminentă intervenţie punitivă în Siria.

De asemenea, decizia lui Traian Băsescu de a nu participa la Adunarea Generală a ONU pare a fi un gest menit a semnifica soliditatea prieteniei sale cu Bashar Al-Assad. Poate că preşedintele sirian, în situaţia disperată în care se află, apreciază gestul lui Traian Băsescu şi se amăgeşte cu gândul că acesta ar putea fi sincer. Noi însă, care îl cunoaştem pe TB, ştim că nu are nici vocaţia prieteniei şi nici curajul de a face un astfel de gest fără consimţământul marelui licurici.

Citind în această cheie – Băsescu, vârf de lance al CIA în Siria – multe lucruri aparent inexplicabile se lămuresc.

Şi dece Obama nu a găsit 5 minute în 4 ani pentru a-l primi la Casa Albă pe aliatul care-i găzduieşte, aproape pe gratis, scutul antirachetă de la Deveselu, şi dece Traian Băsescu nu participă de trei ani încoace la ceremoniile Zilei Americii de la Ambasada SUA din Bucureşti – motivul pentru ambele situaţii fiind acela de a-i demonstra lui Bashar Al-Assad frustrări ascunse ale lui Traian Băsescu fată de americani, deci o motivaţie solidă de a-i trăda pe aceştia în beneficiul unui prieten adevărat.

Şi dece americanii l-au susţinut cu atâta fervoare antidemocratică pe Traian Băsescu anul trecut, la referendum – pentru că nu-şi puteau permite să piardă un agent major al intereselor lor în Siria tocmai atunci când planul de a-l debarca pe Bashar Al-Assad (eventual fără vărsare de sânge) se apropia de împlinire.

Încă două precizări.

Prin ce i-ar putea ajuta, într-o aşa de mare măsură, pe americani, un spion precum Traian Băsescu insinuat în intimitatea preşedintelui Assad? Nu măvoi referi la posibilitatea folosirii sale, aşa cum dezvăluia un document WikiLeaks mult mediatizat în ultima vreme, ca agent de influenţă pentru promovarea unor  decizii geostrategice. Voi accentua  doar rolul decisiv de a transmite, în momente de maximă încordare (cum sunt cele din aceste zile) informări şi dezinformări cruciale. Acest gen de aport poate salva nu doar vieţi omeneşti dar şi foarte mult timp şi bani.

Care ar fi ultimul pas în grandiosul proiect hegemonic al Casei Albe pe care l-am invocat la începutul acestei analize? Evident, Iranul.

Traian Băsescu tace. Speră într-un deznodământ în Siria care să-l păstreze util protectorilor săi de până acum. Căci altfel…

Contele de Saint GermainEditorialeBarack Obama,Bashar al-Assad,Casa Alba,Irak,Iran,Moammar Gadhafi,NATO,Nicolae Ceauşescu,Omar Hayssam,Orientul Mijlociu,Parteneriatul Strategic SUA - Romania,Primavara Araba,Rusia,Saddam Hussein,Siriaq,WikiLeaks  Acest articol trebuie citit cu harta Orientului Mijlociu în fată. Eliminarea Siriei de pe harta ameninţărilor la adresa intereselor SUA în Orientul Mijlociu este penultimul pas dintr-un grandios proiect hegemonic în zonă al Casei Albe. Totul a început în 2003 prin invadarea Irakului, sub un pretext dovedit ulterior neîntemeiat. Capturarea şi...Blog politic si polemic