Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

 

Când percepi pe cineva prin scrierile sale, devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Priveşti un personaj evoluând într-o secvenţă de timp decupată din fluxul ireversibil. Un personaj pe care-l poţi întoarce ori de câte ori doreşti la startul bobinei, la prima pagină şi care va face mereu, invariabil, aceleaşi lucruri. El e prins în textele sale ca într-o suită de instantanee luate din unghiuri unice şi, după cum îţi place sau nu cum a căzut lumina în momentele imortalizării acelor instantanee, tot aşa îţi place sau nu personajul respectiv.

Pe Gabriel Liiceanu cel din Jurnalul de la Păltiniş şi din Epistolar l-am perceput, la vremea acelor lecturi, ca pe un personaj fascinant şi intangibil. Model şi reper. Erou pozitiv al marelui ecran al imaginaţiei mele. Când a scris Apelul către Lichele mi s-a părut mamoşul renaşterii demnităţii de a fi român. Apoi, tot mai mult, cu largul concurs al televiziunilor demistificatoare, omul a luat locul scriitorului şi în bronzul imaginii idealizate au început să apară fisuri carnale.  Cărţile sale erau una, imagini retuşate şi ornate cu baroce efecte speciale, gesturile sale sociale alta, căutarea unei poziţionări favorabile în încercarea de dobândire a unui râvnit  statut burghez.

Acum, se pare, scopul a fost atins. Cu preţul, însă, al sacrificării legendei. Reperul de demnitate Liiceanu s-a topit, ca o vată de zahăr sub intemperiile convulsiilor de reaşezare în normalitate, iar în locul său a apărut un cocârjat însoţitor de sceptru,  îngăduind cu privirile-n pământ şi cu un zâmbet servil alegaţii ale marii umbre privind superioritatea rolului în societate al ospătarilor în raport cu filozofii.

Astfel au apărut tăcerile lui Liiceanu.

Tăcerea COMPLICE în faţa abuzurilor, minciunilor şi răstălmăcirii Constituţiei, comise zi de zi de ocrotitorul său purtător de sceptru şi de nesăţioasa curte a acestuia.

Tăcerea TRUFAŞĂ în faţa bobârnacelor morale administrate de Herta Muller şi Adam Michnik  cu referire la aşa zisa “rezistenţă prin cultură” la comunism a elitelor româneşti.

Tăcerea LAŞĂ în faţa umilitoarelor critici formulate într-un editorial-torpilă de Dinu Patriciu.

Tăcerea TRĂDĂTOARE în faţa acuzelor  resentimentare, fără noimă,  aduse de Preşedinţie Casei Regale.

Doar tăceri dezamăgitoare. Una şi una. Doar tăceri negative. Doar tăceri despre lucruri care contează. Doar tăceri care ar necesita reacţii.

 

În loc de concluzii, iată două aforisme cât nişte sentinţe implacabile:

Dacă taci atunci când ar trebui să vorbeşti, să ştii că eşti un fricos (Abraham Lincoln).

Vieţile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează (Martin Luther King Jr.)

Contele de Saint GermainEditorialeAbraham Lincoln,Adam Michnik,Apelul catre Lichele,Casa Regala,Dinu Patriciu,Epistolar,Gabriel Liiceanu,Herta Muller,Jurnalul de la Paltinis,Martin Luther King Jr.  Când percepi pe cineva prin scrierile sale, devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Priveşti un personaj evoluând într-o secvenţă de timp decupată din fluxul ireversibil. Un personaj pe care-l poţi întoarce ori de câte ori doreşti la startul bobinei, la prima pagină şi care va face mereu, invariabil,...Blog politic si polemic