Scorul acestui articol
[Total: 2 voturi. Media: 5]

 

Când percepi pe cineva prin scrierile sale, devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Privești un personaj evoluând într-o secvență de timp decupată din fluxul ireversibil. Un personaj pe care-l poți întoarce ori de câte ori dorești la startul bobinei, la prima pagină și care va face mereu, invariabil, aceleași lucruri. El e prins în textele sale ca într-o suită de instantanee luate din unghiuri unice și, după cum îți place sau nu cum a căzut lumina în momentele imortalizării acelor instantanee, tot așa îți place sau nu personajul respectiv.

Pe Gabriel Liiceanu cel din Jurnalul de la Păltiniș și din Epistolar l-am perceput, la vremea acelor lecturi, ca pe un personaj fascinant și intangibil. Model și reper. Erou pozitiv al marelui ecran al imaginației mele. Când a scris Apelul către Lichele mi s-a părut mamoșul renașterii demnității de a fi român. Apoi, tot mai mult, cu largul concurs al televiziunilor demistificatoare, omul a luat locul scriitorului și în bronzul imaginii idealizate au început să apară fisuri carnale.  Cărțile sale erau una, imagini retușate și ornate cu baroce efecte speciale, gesturile sale sociale alta, căutarea unei poziționări favorabile în încercarea de dobândire a unui râvnit  statut burghez.

Acum, se pare, scopul a fost atins. Cu prețul, însă, al sacrificării legendei. Reperul de demnitate Liiceanu s-a topit, ca o vată de zahăr sub intemperiile convulsiilor de reașezare în normalitate, iar în locul său a apărut un cocârjat însoțitor de sceptru,  îngăduind cu privirile-n pământ și cu un zâmbet servil alegații ale marii umbre privind superioritatea rolului în societate al ospătarilor în raport cu filozofii.

Astfel au apărut tăcerile lui Liiceanu.

Tăcerea COMPLICE în fața abuzurilor, minciunilor și răstălmăcirii Constituției, comise zi de zi de ocrotitorul său purtător de sceptru și de nesățioasa curte a acestuia.

Tăcerea TRUFAȘÄ‚ în fața bobârnacelor morale administrate de Herta Muller și Adam Michnik  cu referire la așa zisa „rezistență prin cultură” la comunism a elitelor românești.

Tăcerea LAȘÄ‚ în fața umilitoarelor critici formulate într-un editorial-torpilă de Dinu Patriciu.

Tăcerea TRÄ‚DÄ‚TOARE în fața acuzelor  resentimentare, fără noimă,  aduse de Președinție Casei Regale.

Doar tăceri dezamăgitoare. Una și una. Doar tăceri negative. Doar tăceri despre lucruri care contează. Doar tăceri care ar necesita reacții.

 

În loc de concluzii, iată două aforisme cât niște sentințe implacabile:

Dacă taci atunci când ar trebui să vorbești, să știi că ești un fricos (Abraham Lincoln).

Viețile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuți în privința lucrurilor care contează (Martin Luther King Jr.)

Contele de Saint GermainEditorialeAbraham Lincoln,Adam Michnik,Apelul catre Lichele,Casa Regala,Dinu Patriciu,Epistolar,Gabriel Liiceanu,Herta Muller,Jurnalul de la Paltinis,Martin Luther King Jr.  Când percepi pe cineva prin scrierile sale, devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Privești un personaj evoluând într-o secvență de timp decupată din fluxul ireversibil. Un personaj pe care-l poți întoarce ori de câte ori dorești la startul bobinei, la prima pagină și care va face mereu, invariabil,...Blog politic si polemic