Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]


Există puţine lucruri în viaţa mea cu care să mă mândresc plenar, fără teama că le-am înfrumuseţat cu note de subiectivism. Unul dintre acestea este că am făcut Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti. Observaţi că nu am infatuarea să afirm că sunt matematician, acesta fiind un titlu aproape de nobleţe, rezervat unor aleşi.

Unul dintre aceşti aleşi este academicianul Solomon Marcus. A împlinit anul acesta 85 de ani. Este probabil ultimul rămas dintre cei mandataţi genetic să ne transmită, prin ştafetă directă, spiritul lui Moisil ori Onicescu ori Caius Iacob ori Mihoc ori Miron Nicolescu ori Gheorghe Vrânceanu. Puteti crede că am avut privilegiul să-i am ca profesori pe toţi aceştia? Unora chiar le-am luat interviuri pentru revista studenţească la care colaboram. Cum, atunci, să nu fiu mândru cu îndreptăţire?

Solomon Marcus este un monument viu. El nu doar a împins matematica înainte pe traseele ei de rezistenţă. El a creat noi trasee ale acesteia, interdisciplinare, racordând-o nu doar spiritual ci şi material cu arta. Este autorul primelor tratate de analiză a poeziei, filozofiei, lingvisticii folosind instrumentul matematic.

“Lingvistica matematică – 1963”, “Limbaj, logică, filozofie – 1968”, “Poetica matematică – 1970”, “Semiotica folclorului. Abordare lingvistico-matematica  – 1975”, “Semiotica matematica a artelor vizuale – 1982” sunt doar câteva titluri care au fost traduse în lumea mare cu statut de iniţiatoare de domenii inexistente până atunci.

Cum eu mă delectez frecvent cu texte ale acestui clasic în viaţă, m-am gândit să vă împărtăşesc şi dumneavoastră, periodic, fragmente seducătoare, mai puţin cunoscute, din opera acestui creator de tip renascentist.

Lectură plăcută.

SINGURĂTATEA MATEMATICIANULUI

Acad. Solomon Marcus

(discurs de recepţie ţinut in ziua de 27 martie 2008, in aula Academiei Romane)

Partea I-a

A fi matematician

A te pretinde matematician este o cutezanţă pe care puţine persoane in

cunoştinţă de cauză şi-o pot permite. Şi-a permis-o Norbert Wiener, in titlul

autobiografiei sale, după ce comunitatea matematică internaţională l-a

recunoscut ca autor al unor importante noţiuni şi rezultate matematice şi ca un

deschizător de drumuri. Dar un alt autor, Paul R. Halmos, cu o foarte bună

reputaţie in matematică, insă cu o clasă sub aceea a lui Wiener, a fost mai

prudent şi şi-a intitulat volumul său de memorii ”I want to be a

mathematician”(Doresc să fiu matematician). Avem deci in vedere pe

matematician in ipostaza sa majoră. Drumul către această ţintă poate fi o

aventură care merită a fi relatată, chiar dacă ţinta nu este efectiv atinsă.

Surpriza

Atunci cand am devenit membru titular al acestui inalt for de cultură, am

dorit să-mi prezint cat mai curand discursul de recepţie. Dar am vrut să văd, in

prealabil, ce au spus in discursurile lor de recepţie profesorii mei. Am căutat

deci discursurile prezentate de Simion Stoilow, Victor Valcovici, Octav

Onicescu, Gheorghe Vrănceanu, Miron Nicolescu, Gheorghe Demetrescu,

Grigore C. Moisil, Alexandru Ghika, Nicolae Teodorescu. Le-am căutat şi pe

cele ale colegilor lor din alte centre universitare: Alexandru Myller, Octav

Mayer, Mendel Haimovici, Tiberiu Popoviciu, Gheorghe Călugăreanu.

Rezultatul acestei căutări a fost dezamăgitor: niciunul dintre ei nu şi-a prezentat

un discurs de recepţie. Faptul se explică, fără indoială, prin lipsa de libertate

care a existat in Romania atunci cand aceştia au fost primiţi in Academie. Dar,

chiar aşa stand lucrurile, mă simţeam oarecum stingherit şi tot amanam

discursul meu.

Pe vremea cand Ţiţeica ii răspundea lui Enescu

Mă aflu acum intr-un moment in care orizontul meu temporal nu mai este

foarte generos şi de aceea m-am decis, după multe ezitări, să mă prezint in faţa

acestui for, cu o incercare de recapitulare a unei vieţi care mă umple de mirare.

Dacă profesorii mei nu şi-au ţinut discursul de recepţie, am mers la

discursurile profesorilor profesorilor mei, ale celor pe care-i consider un fel de

bunici spirituali. Surpriza nu a lipsit nici aici, dar ea a fost una plăcută, plină de

semnificaţii.

In acele vremuri, cultura romanească avea o anumită unitate. Disciplinele nu

erau incă ferm constituite iar dialogul lor era modul normal de existenţă.

Inginerului, matematicianului şi pedagogului Petrache Poenaru, care işi

consacrase discursul de recepţie, rostit in anul 1871, lui Gheorghe Lazăr şi şcolii

romaneşti, i-a răspuns scriitorul George Sion. Fizicianului, chimistului şi

matematicianului Emanoil Bacaloglu, care vorbise la 1880 despre calendar, i-a

răspuns scriitorul şi inginerul Ion Ghica. Discursului despre Spiru Haret, rostit

de Gheorghe Ţiţeica in 1914, i-a răspuns fizicianul şi meteorologul Ştefan C.

Hepites. In 1933, compozitorul George Enescu işi prezintă discursul despre

scriitorul Iacob Negruzzi şi despre intrarea muzicii la Academia Romană iar

răspunsul este dat de matematicianul Gheorghe Ţiţeica. In 1936, matematicianul

Dimitrie D. Pompeiu işi consacră discursul chimistului Petru Poni şi medicului

Ioan Cantacuzino, iar răspunsul este dat de un alt medic, Gheorghe Marinescu.

Putem recupera acest dialog al disciplinelor?

Frumoase vremuri! Iată insă că acum ne aflăm intr-o perioadă in care, din cu

totul alte motive decat cele care explică situaţia din urmă cu o sută ani, dialogul

disciplinelor se impune ca o necesitate majoră. Aţi văzut insă cată mirare a

produs, in urmă cu caţiva ani, răspunsul dat de un matematician la discursul

rostit in această aulă de un critic literar. Disciplinele au proliferat peste măsură

şi uneori se uită că valoarea lor culturală este dată şi de capacitatea lor

comunicaţională. Discursul de recepţie al unui matematician nu se adresează

numai colegilor săi de breaslă, ci intregii comunităţi academice. Nu ascund că

am fost tentat de a invita pe un coleg dintr-o altă secţie să-mi dea răspunsul; dar

a invins dorinţa de a mă adresa cuiva care este martor de multe decenii la

itinerarul meu spiritual şi care are la activul său o remarcabilă operă de creaţie,

in bună măsură interdisciplinară.

A căzut in desuetudine discursul de recepţie?

Trebuie totuşi să ne intrebăm dacă discursul de recepţie, in forma sa

tradiţională, mai este actual. După cum ar fi cazul să ne intrebăm de ce nu se

mai practică decat rareori lecţia de deschidere la cursurile universitare. Am

asistat, in această Academie, la splendide discursuri de recepţie ale unor membri

de onoare din străinătate, in ciuda faptului că pentru ei statutul nu prevede acest

discurs. Cine poate uita prezenţa in această aulă a lingvistului Eugenio Coşeriu

sau a scriitorului Jean Lefevre D’Ormesson? Este mai important momentul

titularizării decat cel al primirii in Academie? Dacă răspunsul este negativ – şi

poate că acesta este cazul –atunci n-ar trebui ca momentul primirii in Academie

să fie şi cel al discursului de recepţie (cel puţin pentru a fi consecvenţi cu

denumirea acestui discurs)?

Duminica viitoare, partea a II-a a acestui discurs.

Contele de Saint GermainLecturi impartasiteAcademia Romana,Caius Iacob,Grigore Moisil,matematician,Singuratatea matematicianului,Solomon MarcusExistă puţine lucruri în viaţa mea cu care să mă mândresc plenar, fără teama că le-am înfrumuseţat cu note de subiectivism. Unul dintre acestea este că am făcut Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti. Observaţi că nu am infatuarea să afirm că sunt matematician, acesta fiind un titlu aproape...Blog politic si polemic