Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Pot înțelege, până la un punct, cinismul lui CT Popescu. Are o notă RoboCop-iană acest cinism, ca o străfulgerare de lamă de oțel țîșnită din zona metalică, fără suflet, a personajului.

Așa se întâmplă când devii un brand: încetezi parțial a fi propriu-ți și singurul posesor , transferând o parte din tine îndeplinirii așteptărilor pe care le generezi.

Din dezvăluirile Wikileaks am aflat că însuși ambasadorul SUA la București acorda mare preț opiniilor exprimate public de CTP, împănându-și rapoartele cu acestea.  În aceste condiții aproape că nu-ți mai poți permite să fii uman când de la tine se așteaptă judecată rece, luciditate netulburată afectiv.

Chiar și așa erorile nu sunt excluse.  Mi se pare că am identificat mai mult de una în ultimul său editorial din Gândul intitulat „Ponta trage în Băsescu cu glonțul din gâtul lui Năstase” , editorial care, trebuie să mărturisesc, mi-a lăsat un gust amar (http://www.gandul.info/puterea-gandului/ponta-trage-in-basescu-cu-glontul-din-gatul-lui-nastase-9767148).

„Dacă era decis să se sinucidă, ar fi putut s-o facă, probabil definitiv, până când venea poliția. Ce-a făcut a fost un impuls de moment, irațional, pur și simplu s-a pierdut cu firea”.

Dovada că raționamentul este fals și că, în realitate, a existat o premeditare, constă în scrisoarea de adio găsită asupra lui Adrian Năstase.

„Dl Năstase a fugit, de fapt, din fața actului de justiție cu ajutorul glonțului. Penitenciarul face parte din Justiție, din Justiția statului al cărui premier a fost dl Năstase, era de așteptat ca fostul înalt demnitar, juristul, diplomatul Adrian Năstase să se supună mecanismului statal”.

Oare din fața „actului de justiție” a încercat să fugă Adrian Năstase?  Dacă și-ar fi tras un glonț în cap cândva, în interiorul intervalului de 8 ani cât a durat „actul de justiție”, fără a aștepta pronunțarea finală, atunci da, afirmația domnului CTP ar fi putut avea un anumit temei. Dar AN a acceptat până la ultima secvență acest supliciu, a luptat din răsputeri, până la capăt, amăgindu-se cu iluzia că în România ar exista, cu adevărat, justiție. A crezut în nevinovăția sa, nu a fugit, a stat în ring cu un adversar de la o categorie superioară de greutate până la gongul final.  Abia după ce a fost declarat învins și-a luat libertatea de a apela la justiția propriei conștiințe. Nu a schimbat o sentință mai grea cu una mai ușoară ci, dramatic, invers.  Situație în care a-l acuza de fugă (deci de lașitate) este nedrept. Și neadevărat.

Penitenciarul face parte din justiție dacă justiția există. Dacă aceasta este doar o încropeală, o chestie de bâzdâc a unuia sau altuia, un instrument folosit opțional și arbitrariu, o putere golită de forța încrederii societății în ea, atunci penitenciarul devine o formă de umilire. Devine un penis urinându-ți pe creștet, un anus încleindu-te în fecale. Dacă ești sau nu dispus să accepți această umilință, nu mai intră în registrul judecăților  exterioare. Măcar la atât să mai ai dreptul, la decizia ultimă asupră-ți.

Eu îl admir pe Adrian Năstase pentru că, în stilul său subtil – amar – ironic, a găsit o formulă de a-și sfida ignobilii adversari, arătându-le că demnitatea sa e mai presus de apetitul lor de a-l îngenunchea.

Gestul lui Adrian Năstase arată nu că a fugit de justiție ci că a crezut prea mult în ea.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Nastase,ambasadorul SUA,CT Popescu,justitie,RoboCop,WikiLeaksPot înțelege, până la un punct, cinismul lui CT Popescu. Are o notă RoboCop-iană acest cinism, ca o străfulgerare de lamă de oțel țîșnită din zona metalică, fără suflet, a personajului. Așa se întâmplă când devii un brand: încetezi parțial a fi propriu-ți și singurul posesor , transferând o...Blog politic si polemic