Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Pot înţelege, până la un punct, cinismul lui CT Popescu. Are o notă RoboCop-iană acest cinism, ca o străfulgerare de lamă de oţel ţîşnită din zona metalică, fără suflet, a personajului.

Aşa se întâmplă când devii un brand: încetezi parţial a fi propriu-ţi şi singurul posesor , transferând o parte din tine îndeplinirii aşteptărilor pe care le generezi.

Din dezvăluirile Wikileaks am aflat că însuşi ambasadorul SUA la Bucureşti acorda mare preţ opiniilor exprimate public de CTP, împănându-şi rapoartele cu acestea.  În aceste condiţii aproape că nu-ţi mai poţi permite să fii uman când de la tine se aşteaptă judecată rece, luciditate netulburată afectiv.

Chiar şi aşa erorile nu sunt excluse.  Mi se pare că am identificat mai mult de una în ultimul său editorial din Gândul intitulat “Ponta trage în Băsescu cu glonţul din gâtul lui Năstase” , editorial care, trebuie să mărturisesc, mi-a lăsat un gust amar (http://www.gandul.info/puterea-gandului/ponta-trage-in-basescu-cu-glontul-din-gatul-lui-nastase-9767148).

“Dacă era decis să se sinucidă, ar fi putut s-o facă, probabil definitiv, până când venea poliţia. Ce-a făcut a fost un impuls de moment, iraţional, pur şi simplu s-a pierdut cu firea”.

Dovada că raţionamentul este fals şi că, în realitate, a existat o premeditare, constă în scrisoarea de adio găsită asupra lui Adrian Năstase.

“Dl Năstase a fugit, de fapt, din faţa actului de justiţie cu ajutorul glonţului. Penitenciarul face parte din Justiţie, din Justiţia statului al cărui premier a fost dl Năstase, era de aşteptat ca fostul înalt demnitar, juristul, diplomatul Adrian Năstase să se supună mecanismului statal”.

Oare din faţa “actului de justiţie” a încercat să fugă Adrian Năstase?  Dacă şi-ar fi tras un glonţ în cap cândva, în interiorul intervalului de 8 ani cât a durat “actul de justiţie”, fără a aştepta pronunţarea finală, atunci da, afirmaţia domnului CTP ar fi putut avea un anumit temei. Dar AN a acceptat până la ultima secvenţă acest supliciu, a luptat din răsputeri, până la capăt, amăgindu-se cu iluzia că în România ar exista, cu adevărat, justiţie. A crezut în nevinovăţia sa, nu a fugit, a stat în ring cu un adversar de la o categorie superioară de greutate până la gongul final.  Abia după ce a fost declarat învins şi-a luat libertatea de a apela la justiţia propriei conştiinţe. Nu a schimbat o sentinţă mai grea cu una mai uşoară ci, dramatic, invers.  Situaţie în care a-l acuza de fugă (deci de laşitate) este nedrept. Şi neadevărat.

Penitenciarul face parte din justiţie dacă justiţia există. Dacă aceasta este doar o încropeală, o chestie de bâzdâc a unuia sau altuia, un instrument folosit opţional şi arbitrariu, o putere golită de forţa încrederii societăţii în ea, atunci penitenciarul devine o formă de umilire. Devine un penis urinându-ţi pe creştet, un anus încleindu-te în fecale. Dacă eşti sau nu dispus să accepţi această umilinţă, nu mai intră în registrul judecăţilor  exterioare. Măcar la atât să mai ai dreptul, la decizia ultimă asupră-ţi.

Eu îl admir pe Adrian Năstase pentru că, în stilul său subtil – amar – ironic, a găsit o formulă de a-şi sfida ignobilii adversari, arătându-le că demnitatea sa e mai presus de apetitul lor de a-l îngenunchea.

Gestul lui Adrian Năstase arată nu că a fugit de justiţie ci că a crezut prea mult în ea.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Nastase,ambasadorul SUA,CT Popescu,justitie,RoboCop,WikiLeaksPot înţelege, până la un punct, cinismul lui CT Popescu. Are o notă RoboCop-iană acest cinism, ca o străfulgerare de lamă de oţel ţîşnită din zona metalică, fără suflet, a personajului. Aşa se întâmplă când devii un brand: încetezi parţial a fi propriu-ţi şi singurul posesor , transferând o...Blog politic si polemic