Lumina vine de la Păltiniș
Numele „Păltiniș” și-a depășit de mult rezonanța pur geografică. Prin șansa de a fi fost asociat ultimilor ani de viață și creație ai filozofului Constantin Noica, a devenit un simbol cultural. O destinație de patrimoniu. Schitul și Casa Memorială ce păstrează printre noi spiritul acestui sfânt laic îndeamnă la ieșirea din tiparele societății consumiste și la căutarea, în sinele profund și ascetic, a adevăratului rost pe lumea asta.
Așadar, titlul acestui comentariu, deși ironizează oportunismul unor epigoni, nu-și propune în niciun fel să-l atingă pe Maestru. Nu este vina sa că învățăceii nu au avut materia umana necesară să-i poată urma, și nu doar exploata cu frivolitate, pildele spirituale.
Gabriel Liiceanu, recunoscut ca idolatru al propriilor tegumente, ca un lasciv sacerdot al pomădării, a fost tulburat din leneșa contemplare a perfecțiunii sinelui propriu de un articol manifest publicat în Observatorul Cultural de doamna Carmen Mușat și intitulat „Țara ca o pradă”. Ceea ce l-a trezit, cu o ascuțită migrenă, din serenitatea sa de baobab al junglei literare a fost stilistica acelui articol ce le cerea puțină decență și un pas înapoi „intelectualilor lui Băsescu”; adică exact celor care au girat, cum se demonstrează în aceste zile, un monstruos mecanism de corupție avându-l în vârf chiar pe idolul lor.
Doamna Mușat și-a permis să folosească pentru acea invitație la pălmuire publică o pastișă stilistică a Apelului către Lichele cu care, acum 25 de ani, Gabriel Liiceanu își revendica autoritatea moralizatoare. Turbat că în cazul lui și al amicilor săi de partuză politică apelul doamnei Mușat sună chiar mai bine și mai îndreptățit decât apelul său original, și-a propus să dea o replică usturătoare.
Întâi și-a ales un titlu de mare emoliență – „Despre neajunsul de a scuipa în sus” – după care a flegmat după cum urmează: „Înainte să scuipați în sus, cu garanția că veți primi totul înapoi, puneți și voi mâna și scrieți un Jurnalul de la Păltiniș”. Iată oportunismul de epigon la care mă refeream: cățărarea pe renumele Păltinișului și o poză statuară în cârca lui Constantin Noica: el, corpolentul Liiceanu, adevăratul Alexandru cel Mare iar celălalt, plăpândul Noica, un troglodit Bucifal de recuzită.
Tehnica de ripostă a lui Gabriel Liiceanu , când cineva îi atinge gingașele egoisme și infatuări, depinde de agresor. Dacă acesta este Traian Băsescu, care îi spune că „școala românească scoate tâmpiți”, râde mânzește și pune iute de-un nou panegiric prezidențial, pornind de la genialitatea constatării. Dacă acesta este Dinu Patriciu (http://www.realitatea.net/dinu-patriciu-despre-liiceanu-astazi-lauda-scroafa-cu-aptitudini-de-a-se-catara-in-copac_804986.html) tace mâlc, cu temeritate, ținându-și respirația ca nu cumva mai răul să urmeze răului. În schimb, dacă agresorul este un pârlit fără spate și fără pârghii, umblă deîndată la conservele de elocință spre a-l desființa pe cât posibil. Conspiră cu zeii, atacă cu grecii, ucide cu Heidegger. Dar pe cine ucide domnul Liiceanu cu Heidegger? Nu cumva pe sine însuși? Căci Heidegger a scris “Sein und Zeit” (“Ființă și timp”), nu el. El doar l-a tradus.
Cu adversari precum Ovidiu Șimonca, mai puțin bibliografiați, Gabriel Liiceanu se dă olimpian. „Ce operă ai tu ca să mă critici pe mine”? „Pune mâna și scrie și tu un „Jurnalul de la Păltiniș” și după aia…”. Un subterfugiu de grav impas argumentativ atunci când în discuție sunt omul și opțiunile sale politice, nu opera.
Bineînțeles că, știind lipsa de condiție (nu doar fizică) a coechipierului său de băsism, văzându-l pe acesta cum s-a pornit să scuipe nu doar în jos ci și în sus, la marginea ringului se arată și Andrei Pleșu. Încins cu un prosop peste gât, pentru orice eventualitate. Grăiește, ca la gale, mai mult din fente și eschive:
„Sigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea şi să dăscălească pe oricine. (…) E nevoie şi de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate.
Am citit, de curînd, şi un text care promitea intelectualilor „băsişti” că, dacă se vor căi, lumea se va întoarce, poate, şi la cărţile lor. Mai curînd aş fi preocupat de şansa oferită publicului de a se întoarce la cărţile „anti-băsiştilor”, ale „jurnaliştilor culturali”. Care cărţi”?
Și Pleșu, și Liiceanu se simt îndreptățiți ca, într-un dialog despre morală și moralitate, să introducă criteriul operei. De ce? Pentru că, în cazul de față, le convine. Și pentru că nu au argumente să-și apere altfel filistinismul și oportunismul. S-a văzut asta atunci când, Herta Muller, lipsindu-i de pretextul superiorității prin operă (că doar nu puteau avea tupeul de a se auto-pretinde deasupra unui laureat de Nobel) i-a numărat în picioare de buimăciți ce erau. De fapt, prin polemica în care au intrat cu Ovidiu Șimonca, și-au ridiculizat singuri infatuarea. Sau consideri pe cineva un nimeni, și atunci nu-l bagi în seamă, sau îl bagi in seamă răspunzându-i și atunci, a-l combate cu argumentul că e un nimeni, te face de-a dreptul caraghios.
Recitiți ce spune domnul Pleșu, cu o involuntară auto-ironie: „Sigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea şi să dăscălească pe oricine. (…) E nevoie şi de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate”.
Se confirmă încă o dată că adevărurile cele mai prețioase vin din gurile marilor mincinoși. Și domnul Liiceanu și domnul Pleșu, la câte isprăvi de ploconeală și arivism s-au făcut părtași în tumultul României postrevoluționare, au dobândit o credibilitate tocmai bună de a-i dăscăli pe alții. Dac-ar fi după criteriul ăsta, demult trebuia trasă cortina peste Dilema Veche și peste alte tribune de băsism subtire.
Îmi imaginez uneori, amuzat, o confruntare între trioul anticomunist Pleșu – Liiceanu – Tismăneanu pe de o parte și comunistul Mihail Sadoveanu pe de altă parte. La operă, îi bate Sadoveanu singur, pe toți trei la un loc, mai ceva ca un vizitiu de troică, beat, gloabele sale împiedicate. Și, credeți-mă, nu doar cantitativ. Cum să-l combați pe Sadoveanu pentru ce-a făcut când și el a fost regalist ca și ei, și s-a sucit, când și el s-a învârtit de beneficii și demnități politice de la noii stăpâni ca și ei, și s-a înfruptat din plin, când, de fapt, și la operă și la compromisuri performanțele lor au urmat cam aceleași coordonate, doar ordinul de mărime diferind.
Și ar mai fi ceva. Judecata posterității. Optimismul prezentului se dovedește în cele mai multe cazuri exagerat. Ce-a rămas din marele Sadoveanu, cel cu peste 100 de volume publicate, cel comparat de criticii epocii cu Rebreanu și Cezar Petrescu? Foarte puțin în comparație cu aceștia și cu premonițiile apologeților.
Când îl vezi pe Liiceanu aruncându-i lui Șimonca, în față, pomelnic de titluri ca niște scuipați în sus (ca să păstrez rafinamentul intelectual al filozofului abandonard), înțelegi de ce omul acesta nu-l poate duce mai departe pe Noica. Deoarece Noica, pentru el, s-a transformat, cu timpul, din tezaur de nepângărit în agent publicitar purtat, trivial, la butonieră.
Pentru Gabriel Liiceanu, ca și pentru Andrei Pleșu, lumina a ajuns un produs de consum. De consum de viață bună. Nu mai păstrează nimic din noblețea iradiantă a Păltinișului, din fiorul modestiei și al sihăstriei mentorului lor.
Titlul „Lumina vine de la Păltiniș” nu mai are, privind la cei doi frați de complice îmburghezire, încărcătura de speranță și purificare la care l-ar fi îndreptățit numele și personalitatea lui Constantin Noica. El li se potrivește celor doi exact în sensul în care „Lumina vine de la Răsărit” i se potrivește lui Mihail Sadoveanu.
Comentarii prin Facebook:
Distinse Domnule Fără Nume dar cu un pseudonim,Contele de Saint Germain
Duă o mai minutioasa recitire a randurilor dvs trebuie sa constat cu plăcere faptul că sunteti un adevarat connoisseur al Literaturii române numai pentru simplul fapt că (En passant il recunoașteți și vă exprimați numindu-l MAESTRUL,fără ca să-i numiți/scrieți numele marelui Sadoveanu!Chapeau!
Această foarte plină de umor descriere a unei confruntari imaginare dintre Ceahlaul Literaturii române cu Triada tristă numită de dvs,subliniază și mai mult profilul dvs de intelectual pursang!Keep up your good work!
Cu salutări sincere și cordiale din Amsterdam!
“..Îmi imaginez uneori, amuzat, o confruntare între trioul anticomunist Pleșu – Liiceanu – Tismăneanu pe de o parte
și comunistul Mihail Sadoveanu pe de altă parte.
La operă, îi bate Sadoveanu singur, pe toți trei la un loc, mai ceva ca un vizitiu de troică, beat, gloabele sale împiedicate.
Și, credeți-mă, nu doar cantitativ.
Cum să-l combați pe Sadoveanu pentru ce-a făcut când și el a fost regalist ca și ei, și s-a sucit, când și el s-a învârtit
de beneficii și demnități politice de la noii stăpâni ca și ei, și s-a înfruptat din plin, când, de fapt, și la operă și la
compromisuri performanțele lor au urmat cam aceleași coordonate, doar ordinul de mărime diferind.
Și ar mai fi ceva. Judecata posterității.
Optimismul prezentului se dovedește în cele mai multe cazuri exagerat.
Ce-a rămas din marele Sadoveanu, cel cu peste 100 de volume publicate, cel comparat de criticii epocii cu Rebreanu și Cezar Petrescu?
Foarte puțin în comparație cu aceștia și cu premonițiile apologeților.”
si (oarecum tardiv) o analiza despre justitia dupa chipul si asemanarea homunculului care ne-a mancat zece ani din viata de Radu Calin Cristea in acelasi Observator Cultural:
http://www.observatorcultural.ro/Justitia-boccie-(I)*articleID_31565-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/Justitia-boccie-(II)*articleID_31591-articles_details.html
Conte, poate preiei (din moment ce esti pe aceeasi lungime de unda cu autorul…) aceasta analiza pe blog ca sa putem comenta …
http://www.observatorcultural.ro/Tara-ca-o-prada*articleID_31527-articles_details.html
Doi băsegolatri.
Corect 100%!
Si acum ceva complet offtopic: Citeam zilele trecute modalitatea de calcul a zilelor ramase de puscarie pentru Gruia cred. Daca este adevarat, m’am dumirit de o smecherie care se va aplica sa’i zicem lui Zgarciu mik, aka Mircea Basescu.
Sa ne gandim ca procesul va dura o perioada, asa cum e normal ca Justitia sa delibereze adanc si avocatii sa incerce tot ce se poate pentru clientul lor. Sa ne imaginam ca peste 3 ani finalmente Zgarciu e condamnat la 3 ani de puscarie cu executare.
Ei, s’atunci sa te tii ca incepe modalitatea de calculare a zilelor de puscarie. 3 ani minus cat a fost in arest si arest la domiciliu. Hopa! Pai Zgarciu isi va fi ispasit deja pedeapsa in mare parte arestat la domiciliu.
Nu’i misto? Avea dreptate Zegrean despre farmecul justitiei ….Independente!
Liiceanu si Plesu se dau geniali, dar nu prea au opera, nu le neg talentul si cultura, dar sunt comozi si profitori, oportunismul lor este dezgustator, ca si aerele lor penibile de mari intelectuali, ca se revendica discipolii lui Noica nu inseamna ca au si valoarea filozofului, culmea ca au lansat si apelul catre lichele in 1990, dar ulterior comportamentul lor nu a fost departe de lichelism, cred ca in privinta lui Sadoveanu, considerat cel mai mare pe planul romanului istoric sunteti prea sever conte, el nu a fost comunist ci era un boier(a fost si mare mason), un oportunist sadea, decat sa putrezeasca prin puscarii (asteptand pe americanii care nu au mai venit) a preferat sa faca compromisuri morale si a scris mizeria Mitrea Cocor, dar a trait ca un boier, nu l-as putea compara cu Rebreanu si cu Camil Petrescu(dvs faceti referire la Cezar Petrescu) ca valoare a operei dar ramane un mare romancier in opinia mea, in ce il priveste pe Liiceanu chestia cu scuipatul in sus e puerila rau, la fel ca si credibilitatea lui Plesu ( mai ales cand il lauzi pe matroz), le dam indivizilor astia prea multa atentie, nu prea merita!!
Buna seara din Olanda stimate d-le PAUL
Citind randurile dvs,constat ca mai exista inca români cu capul pe umeri
,ne orbiți de ură împotriva lui Mihail Sadoveanu cum enorm de mulți spălați
pe creer din Romania o fac.
Nu știu cine se ascunde sub aceste pseudonim dee Conte si de ce nu are curajul ca să răspundă și ptr cele scrise.Acest lucru înalță mari semne de întrebare cu privire la credibilitatea celor scrise si afirmate!Istoria este valabila pe documente si nu nupa ce a spus unul si altul!
Da aceats adescriere cu privire la cel mai mare scriitor al neamului.Mihail Sadoveanu este o descriere corectă!
1.)Sadoveanu nu a fost niciodată comunist în gîndire si in fapte,a fost un socialist convins care a luptat intotdeauna ptr drepturile taranului roman.Cititi romanele sale(nu dvs)ci altii.
2.)Da a fost un boier si a trait ca un boier!
3.)Da a fost mason si Seful Masoneriei Romane.
4.)Decît să putrezeasca la aproape 70 (!!!) de ani in puscarii a preferat “să se dea cu comunștii” cum a spus Tudoe Arghezi,ptr a nu muri de foame el si familia lui de 9 copii!
Va multumeste sincer
Familia Sadoveanu
Sadoveanu, considerat cel mai mare pe planul romanului istoric sunteti prea sever conte, el nu a fost comunist ci era un boier(a fost si mare mason), un oportunist sadea, decat sa putrezeasca prin puscarii (asteptand pe americanii care nu au mai venit) a preferat sa faca compromisuri morale si a scris mizeria Mitrea Cocor, dar a trait ca un boier,