Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Justiţia făcută de oameni este, mult prea des pentru a fi întâmplător, o formă dramatică de cădere din grav în derizoriu. De la înălţătoarea tragedie antică, în care cel care sfida şi strivea era destinul,  am eşuat în mocirloasa tragicomedie modernă în care cea care sfidează şi sufocă e micimea umană.

Justiţie independentă – ce oximoron!

Nu există, în timpurile moderne,  formă mai clară de reprezentare a chipului unui conducător decât chipul justiţiei din vremea lui.

Este conducătorul  ipocrit, alunecos, ameninţător cu vorba şi şovăielnic cu fapta? Aşişderea veţi descoperi a fi şi justiţia sa.

Este conducătorul  duşmănos, răzbunător, lipsit de scrupule şi de frica lui Dumnezeu? La fel vor fi şi pedepsitorii ce-l slujesc.

Ieri, o tristă discuţie m-a împins către aceste reflecţii.

“Ce justiţie e asta care-i permite lui Adrian Năstase să fie în continuare şmecher, chiar şi arestat? Ce societate civilă e asta care nu mai suflă o vorbă de faptul că nici până acum Adrian Năstase nu a ajuns din spitalul penitenciarului  în celulă?”.

Interlocutorul meu, în căutarea justiţiei ideale, părea a nu găsi important faptul că Adrian Năstase a fost condamnat pe baza unei înscenări judiciare, fără probe materiale (ci doar circumstanţiale), cu bani chipurile daţi / luaţi mită tipăriţi doi ani mai târziu decât abaterea incriminată; nici faptul că hoarda de procurori ce ar trebui să slujească aceeaşi justiţie ideală a invadat recent, după referendum, satele ţării pentru a zmulge infractori închipuiţi din biserici şi a-i pune, culmea blasfemiei, să jure pe biblia pe care o deţineau, ca obiect de inventar, imbratisata cu cătuşele; nici faptul că aceeaşi procurori s-au autosesizat şi au început imediat o anchetă după publicarea  în presă a unor stenograme în care apărea preşedintele ţării, dar ani de zile au rămas indiferenţi, în ciuda nenumăratelor sesizări, la stenogramele apărute în aceeaşi presă despre inamici ai preşedintelui.

Enumerarea de incalificabile abuzuri, unidirecţionate, ale celor care fac azi justiţie în România ar putea continua cât să îi facă invidioşi şi pe maeştrii acestora de pe vremea colectivizării sau naţionalizărilor comuniste.

Pe interlocutorul meu însă asemenea abundenţă, asemenea enumerări, îl lasă rece. El se simte ros de viermele revanşei : “bine, bine, lasă asta, şi pe Al Capone l-au priponit tot cu  un truc. Era mai bine să-l scape? Nu-l vezi cum fentează în continuare justiţia? Cum ne râde în faţă că el tot şmecher a rămas? Îmi vorbeşti de abuzurile din justiţie… Ce, pe vremea lui Năstase nu era corupţie, nu era la fel”?

Am trăit acele vremuri şi am fost un contestatar vehement al lui Adrian Năstase. Imi permit, de aceea, să fiu tranşant: da, era corupţie dar nu, nu era deloc  la fel!

Şi pentru că azi vorbim despre justiţie voi adăuga: abuzurile justiţie din timpul guvernării Năstase erau după chipul şi asemănarea lui Năstase: ameninţătoare cu vorba, şovăielnice cu fapta. Păstrând totuşi nişte limite şi ţinând cât de cât la aparenţe.

În schimb, justiţia de azi a preluat, precum câinii bătrâni trăsăturile stăpânilor, toate defectele lui Traian Băsescu: lipsă de măsură, lipsă de scrupule, lipsă de caracter, lipsă de onoare, aroganţă şi agresivitate, persecutarea extremă a adversarilor, protecţia fără limite a aliaţilor.

Justiţia lui Băsescu este justiţia urii şi a răzbunării.

Pentru că nimic nu-l caracterizează mai bine şi nu-l domină mai copleşitor pe acest om decât capacitatea sa de a urî şi voluptatea sa de a se răzbuna.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Nastase,Al Capone,blasfemie,justitie independenta,oximoron,penitenciar,procurori,uraJustiţia făcută de oameni este, mult prea des pentru a fi întâmplător, o formă dramatică de cădere din grav în derizoriu. De la înălţătoarea tragedie antică, în care cel care sfida şi strivea era destinul,  am eşuat în mocirloasa tragicomedie modernă în care cea care sfidează şi sufocă e...Blog politic si polemic