Relaţia dictatorului cu poporul său
Dictatorii, mai mult ca oricine, iubesc majorităţile şi le invocă de câte ori au prilejul!
Grija pentru construirea de majorităţi prin orice mijloace, apoi lauda cu ele, afişarea lor ostentativă, sunt semne ce avertizează încă de la început asupra aspiraţiilor (ca să nu spun “apucăturilor”) celor atinşi de flama puterii discreţionare.
Cine a inventat şi apoi a perfecţionat băile de mulţime? Cine a fetişizat unanimităţile? Cine a cutezat să-şi invalidizeze pentru mai multe generaţii propriul popor în chiar numele poporului şi invocând binele acestuia? Hitler, Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Ceauşescu, nu sunt ei, oare, fragmente de răspuns la aceste întrebări?
Vă mai amintiţi prima majoritate construită deTraian Băsescu după ce a devenit preşedinte? Cea a guvernării DA, cu “soluţia imorală – PUR – Dan Voiculescu” şi cu ignorarea situaţiei de facto rezultată din alegeri? A invocat atunci interesul naţional. Vă mai amintiţi, apoi, cruciada sa pentru forţarea cu orice preţ a unei majorităţi în Parlament după prima suspendare? Declararea bălegarului colcăind de râme negre (şantajabili + traseişti) drept beton armat(ă), marca UNPR (Oprea de la intendenţă)? Dar lupta (la propriu) din Senat pentru desemnarea frauduloasă a judecătorului ce asigura majoritatea pro-Băsescu la Curtea Constituţională, v-o mai amintiţi?
La ce bune pentru popor toate aceste prestidigitaţii la periferia mocirloasă a democraţiei,– v-aş întreba, desigur, retoric? Vi se pare că suntem azi, după 23 de ani de la revoluţie, mai aproape de Elveţia? Ori de Luxemburg? Sau părem, mai degrabă, în repetiţii generale pentru un nou decembrie al separării apelor?
În relaţia sa cu propriul metabolism, unul pantagruelic, desigur, orice dictator are nevoie de popor. Căci numai poporul îi poate asigura raţia care să-l îndestuleze şi acoperirea legală pentru astfel de consumuri agabaritice.
Traian Băsescu şi-a calibrat haina de dictator pe când înregistra 60 – 70% la popularitate. Tot discursul său a fost construit atunci ca dinspre cel mai iubit fiu al poporului (fie el şi fiu risipitor) către nişte adulatori creduli, care i-au dat odată mână liberă să le administreze sărăcia şi acum trebuiau să se supună, ascultători, până la capăt. Când instituţii ale democraţiei îi reproşau abuzuri, invoca raţiuni superioare si interesul naţional. Când adversari politici cutezau a-l înfrunta, ameninţa cu întoarcerea la popor.
Întoarcere pe care însă nu a mai apucat vreodată să o pună în aplicare din proprie iniţiativă deoarece, până să se întoarcă el la popor, s-a întors poporul de la el.
Aflase din sondaje despre această schimbare, pentru domnia sa o adevărată dramă personală. Atâta vreme însă cât dezastrul nu era confirmat oficial, l-a înfruntat printr-un amestec de minciună şi bravadă. La asta era cel mai bun. Atât de bun încât aproape că s-a convins şi pe sine că situaţia n-ar fi chiar aşa de gravă.
L-a amuţit însă, ca pe Ceauşescu în ultimul său balcon, hula poporului învolburat. I-au trebuit săptămâni, după protestele din decembrie 2011, să-şi găsească primele cuvinte de ieşire din stupoare. Ceauşescu a acuzat agenturili, Băsescu l-a arătat cu degetul, printre lacrimi, pe “bolşevicul” Iliescu.
De-atunci am ştiut că în Traian Băsescu se rupsese ceva, că este victima unei ireversibile avarii cardanice. Mai târziu a confirmat-o el însuşi, referindu-se la grelele umilinţe pe care i le-au rezervat ultimii ani.
Au urmat rezultatele la alegerile parţiale apoi rezultatele referendumului. Surpări după surpări ale unui moral nisipos ce s-a crezut multă vreme de granit.
Din conchistadorul Traian Băsescu pornit năvalnic, prin anii 2000, in căutarea Americii destinului său, n-a mai rămas acum decât o carcasă ţinută cu puls de aparate.
Cred sincer că prezenţa actuală la Cotroceni a preşedintelui demis nu este altceva pentru el decât o formă subtilă de sancţiune servită de destin, o povară sarcastică, mult mai greu de dus decât suntem noi capabili să o percepem.
Interdicţia pe care o are la declaraţii, ieşirile publice pe cât de rare pe atât de interpretabile medical (ex. fuga ţopăită de ziarişti, pe sălile parlamentului), avalanşa de dezvăluiri compromiţătoare pornite din zone altădată tăcute ale statului şi care i se apropie tot mai ameninţătoare de grumaji, ne înfăţişează un personaj cu aerul pe terminate.
Cred că în aceste momente dispneice, în care, de obicei, creierul funcţionează cu fluctuaţii, pe bază de crâmpeie, ceea ce-i apare obsesiv pe ecranul memoriei preşedintelui nostru demis este Piaţa Universităţii cu manifestaţiile de simpatie de la prima sa alegere şi cu protestele de acum.
Probabil că dacă nu i-ar fi frică de notele de plată ce-I pândesc din dosul imunităţii, ar renunţa de îndată la mascarada jocului de-a preşedintele. Acum chiar că nu mai are niciun haz.
Relaţia dictatorului cu poporul său… Prea des s-a sfârşit rău ca să se mai gândească la ea.
Doar că, peste o lună, sunt alegeri şi nu are cum să nu se gândească. Iar dacă nebunii ăştia, poporul, vor ieşi la vot ca-n iunie, sau ca la referendum, toate, dar absolut toate, inclusiv umilinţele şi chinul său de-acum, se vor fi dovedit inutile. Panglicile colorate ale paraşutiştilor Barosso, Merkel, Gitenstein, fitilele geniştilor Morar şi Kovesi, trupa de comando a lunetistului Zegrean … respiraţie gură la gură făcută gurii de canal.
O zi, la fiecare 4 ani, poporul poate deveni dictatorul propriului său dictator. Această zi se va întâmpla foarte curând.
https://www.conteledesaintgermain.ro/relatia-dictatorului-cu-poporul-sau/24-10-2012EditorialeBarosso,Ceausescu,Dan Voiculescu,dictator,Gabriel Oprea,Gitenstein,Iliescu,Kovesi,majoritate,Merkel,Morar,PUR,santajabili,traseisti,UNPR,ZegreanDictatorii, mai mult ca oricine, iubesc majorităţile şi le invocă de câte ori au prilejul! Grija pentru construirea de majorităţi prin orice mijloace, apoi lauda cu ele, afişarea lor ostentativă, sunt semne ce avertizează încă de la început asupra aspiraţiilor (ca să nu spun “apucăturilor”) celor atinşi de flama puterii...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Nu cred ca-i pasa de sustinerea populara, ci numai de starea de fapt, de puterea concreta pe care o are.
Nu am reflectat pana acum serios la partea cu suferintele pe care le indura Basescu din cauza noastra, a “nebunilor” scapati din lesa. De aceea consider aceasta perspectiva a fi una deosebita si interesanta.
Cat despre separarea apelor, eu cred ca acest lucru s-a intamplat deja. In decembrie a mai ramas de hotarat pe unde vor pluti corabiile noastre grav avariate.
“Dictator” este un termen cam impropriu;mai corect ar fi “mafiot”.Fiindcă asta este băSSecu -un mafiot-care a transformat statul într-un stat mafiot.La limită,”dictator”(în sens de şef de bandă,”naş”,”capo di tuti capi”,etc) poate fi asimilat cu “dictator” deşi “dictatorul” are o conotaţie politico-militară nu economico-politică.Dar,fie “dictator”,fie “mafiot”,situaţia este aceeaşi:România sub băSSecu trece prin una din cele mai negre perioade politice,economice şi morale din întreaga ei existenţă.Niciodată NU am fost într-un asemenea marasm moral.Cine este de vină?!Eu cred că toţi suntem de vină fiindcă toţi am acceptat tacit că reprezentanţii noştri aleşi să fie nişte mafioţi.Pe care i-am ales,i-am votat şi i-am ovaţionat.Şi pe mulţi dintre ei,i-am iubit ca pe Ceauşescu.Dar,în fine,tot noi tebuie să rezolvăm situaţia.”Prin noi înşine”
La un padoc , bine amenajat cu bani europeni , locuiesc in conditii sanitare acceptabile cateva duzini de caini .
ONG-ul care-l ingrijeste este verificat periodic * de la centru * de scrobiti functionari .
Din cand in cand , conform regulamentelor , animalele sunt lasate in libertate pentru a – si reaminti miasmele naturii zburdand printre boschetii si pomii invecinati , de unde se intorc cuminti la hrana asigurata de ong-istii padocului .
Nici nu trebuie numarati prea insistent , mirosul hranei este ametitor …..