Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Una dintre cele mai intime și mai generoase forme de libertate este îndoiala. Nu costă, nu necesită exterioritate, nici alianțe, nici adversități, nici complezențe. Ești tu cu tine însuți, cu limitele și prejudecățile tale dar și cu dreptul înnobilant de a nu trebui să-ți cânți în strună cu orice preț.
În vreme ce totul evoluează în jur fără oprire, mintea noastră, ca să țină pasul, rezolvă pe bandă rulantă ecuații ale momentului. Îngheață „marea vânzoleală” la secunda procesării iar concluzia care rezultă nu este mai mult decât o fotografie. O fotografie a clipei, așa cum a prins-o sistemul nostru panoramic de sinapse. Complexă dar moartă. Aparținând, prin naștere, trecutului.
În toate diminețile și serile în care nu-mi fac alții programul, exersez îndoiala pentru adaptarea fotografiei clipei la un trecut mai apropiat decât ultimul, cel de ieri. Frunzăresc ziare, și altele decât acelea în care, îndeobște, mă regăsesc; privesc și la canale TV ce-mi hrănesc, de cele mai multe ori, exasperările. Și nu de puține ori câștig în claritate, fac sharful, văd lucrurile mai „brici”.
Pe principiul acesta citesc ori de câte ori am prilejul editorialele unor autori cu alte preferințe politice decât mine: Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Andrei Pleșu. Sau întârzii, mai mult decât confortul digestiei mi-ar cere-o, la unele emisiuni TV moderate de Rareș Bogdan ori Cozmin Gușă (reprezentând în ultimele luni forma cea mai contrariantă de cameleonism jurnalistic) sau la „militarizații” împrumutați de B1TV de la EVZ, aflați toți într-o delicioasă confuzie de subordonare.
Cristian Tudor Popescu este iacobinul breslei. Văzând în binomul SRI – DNA un fel de atelaj bicefal al unei revoluții binefăcătoare, regeneratoare prin justiție, a sărit impetuos pe capra birjei, de unde o face pe Robespierre-ul intransigent. Își folosește scrisul pe post de ghilotină (mai nou are și o emisiune săptămânală la televizor) și, sub masca lui de „incoruptibil” care se mulțumește cu o Dacie ponosită, salută abuzurile procurorilor și parteneriatul judecătorilor cu aceștia ca pe o necesară „teroare iacobină”.
Ion Cristoiu, apolinicul de serviciu, pozează acum în milostivul care ține partea celor slabi și atacați din toate părțile. Și-a înfoiat ca o cloșcă penajul spițat deasupra căpșoarelor inocente ale lui Traian Băsescu și Elenei Udrea, al căror ienicer cu manipularea a fost și pe vremea când aceștia se dovedeau cei mai puternici și cinici politicieni din țară. Dar ce mai contează asta? Doar nu vânăm principii, nici aure de martiri. Deconcertant este cum nevoile de moment ale acestui lucid, mândru nevoie mare de cumpătarea sa rurală, îl împing la contorsionări de bâlci, gen bărbatul de cauciuc oferindu-și singur un blowjob. Prea multe lupinguri argumentative și căderi în gol sunt prezente în publicistica sa politică pentru a nu se instala în subconștientul cititorului impresia de tendință nefirească, de făcătură prostitoare.
În raport cu evenimentele politice ale momentului, cu modul în care percep justiția practicată de binomul SRI – DNA, Ion Cristoiu și Cristian Tudor Popescu se dovedesc total antagonici. Fără însă a deschide, între ei, o polemică directă. Foarte determinați, fiecare pe zona sa de public, sunt ambii extrem de grijulii să nu-și intersecteze culoarele, să nu se atingă unul pe celălalt cu gloanțe rătăcite. Ce-ar fi de spus mai mult decât: bravi combatanți, bărbătească încleștare? Brenduri casante, ce-și respectă reciproc fibra vulnerabilă. Spectacolul, mai presus de lupta autentică.
Cu Andrei Pleșu e altceva. Debordând de pilde ca un rabin odihnit după sabat, acesta găsește mereu resurse în anecdotic pentru a-și împăna textele fie cu generalizări atenuante, fie cu particularizări agravante. Nu țintește adevăruri absolute ci doar se delectează exersând tehnici de îmbrobodire. De-asta și poate fi citit cu plăcere, subiectivismul lui șampanizat umanizându-l, turmentând și predispunând la indulgențe ca pentru copiii răsfățați.
Față de singuraticii Cristoiu și CTP, vâslași pe cont propriu, Andrei Pleșu ne-a obișnuit, la răstimpuri, cu țanțoșe răbufniri de șef de gașcă. Sare să ridice moralul echipei ori să pledeze pentru amicii neajutorați. Pune cineva reflectorul critic pe grupul „intelectualilor lui Băsescu”? Îndată domnul Pleșu se metamorfozează în sepia de serviciu și lansează un editorial de camuflaj. Intră cu oiștea-n gard, pe la locurile lor de dat în spectacol, domnii Teodor Baconschi, Horia Patapievici, Gabriel Liiceanu? Iute le aplică domnul Pleșu o spumare cu înălbitori, urmată de-o tămâiere sau o sfeștanie purificatoare. Un adevărat episcop peste o eparhie de întreprinzători. Care îl recunosc de „preafericit jupân” și îl scaldă, la rându-le, în binefacerile plusvalorii lor mai mult sau mai puțin artistice.
La toți acești deținători de rubrici, așa diferiți cum sunt, găsim însă un lucru comun: credința fără fisură în propria lor iscusință cu pixul. Nu au nici cea mai mică ezitare în a se amăgi că-și pot convinge cititorii de orice bazaconie le-ar trece lor prin cap. De exemplu: Ion Cristoiu o prezintă pe Elena Udrea drept imaculata persecutată; CTP glorifică justiția lui Kovesi și Stanciu peste baremurile rezervate chiar și sfintei judecăți de apoi; Andrei Pleșu risipește stil, imaginație și contrafacere pentru a portretiza cu trăsături umane un satir și cu virtuți elitiste o frăție de orgolii ce-a ajuns slugă la dârloagă.
De ce îi citesc pe toți aceștia? Pentru a mă îndoi și a învăța din îndoială. Pentru a mă bucura mai intens de profunzimile contrastului între buna lor credință și buna mea credință. De ce îi privesc pe unii ca Rareș Bogdan ori Cozmin Gușă mai mult decât secunda trecerii cu telecomanda prin teritoriul lor? Pentru a nu pierde contactul cu formele cele mai fluide de convingeri și conștiințe.
Să privești în sus, spre repere, este motivant și, adeseori, dureros. Să privești în jos și în jur, la capcanele pe care ai reușit să le eviți, devine, uneori, reconfortant. De-asta-i citesc, de-asta-i privesc!

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,B1TV,Cozmin Gusa,Cristian Tudor Popescu,ecuatia momentului,Elena Udrea,eparhie,episcop,EVZ,Gabriel Liiceanu,Horia Patapievici,iacobini,Ion Cristoiu,Laura Kovesi,Liana Stanciu,Rares Bogdan,Robespierre,sinapse,SRI - DNA,Teodor BaconschiUna dintre cele mai intime și mai generoase forme de libertate este îndoiala. Nu costă, nu necesită exterioritate, nici alianțe, nici adversități, nici complezențe. Ești tu cu tine însuți, cu limitele și prejudecățile tale dar și cu dreptul înnobilant de a nu trebui să-ți cânți în strună cu orice...Blog politic si polemic