De ce deranjează Nicolae Breban?
La această întrebare există un răspuns politic È™i unul artistic. Răspunsul politic este: pentru că nu face parte din gaÈ™că. Răspunsul artistic este: pentru că nu are egal, ca romancier român în viață, printre “žgloriile” găÈ™tii.
Orice observator documentat È™i onest al fenomenului politico ““ literar apărut după decembrie 1989 în România, fenomen inflamat la paroxism în pestilențialul deceniu băsist, nu se poate să nu fi sesizat ca pe o dominantă deloc artistică luptă acerbă pentru influență È™i supremație în rândul scriitorilor. O luptă dusă de unii reprezentanți ai acestora cu o încrâncenare È™i mijloace dintre cele mai subversive, proprii mai degrabă clanurilor stăpânite de morbul căpătuielii decât unei bresle elitiste.
Cu un oportunism nu îndeajuns valorificat sub regimul CeauÈ™escu, cu iscusința cameleonică de a se înfățiÈ™a mai repede È™i mai bine decât alții drept persoanele potrivite înnoirii, o mică famiglie cu bună ureche muzicală a È™tiut să-È™i acordeze prima instrumentele la corul popular iscat de tumultul revoluției din 1989. Un membru a ajuns Ministrul Culturii, apoi Ministru de Externe, apoi Consilier Prezidențial, celălalt a scris un patetic Apel către Lichele. După care totul s-a aliniat cuminte sub comanda ori sub influența lor, la nivelul la care trebuia, ca-n vasele comunicante: fosta Editură Politica, CNSAS, ICR, Colegiul Noua Europa, Dilema Veche. Un arsenal de îngenunchiat chiar È™i marea literatură sud ““ americană, nu doar pe micii veleitari autohtoni, când vine vorba de număr de titluri È™i evenimente conexe plătite de la buget sau prin stipendii oculte. Toate materiile prime, delicatesele È™i ingredientele pentru o masă bogată, pe măsura rafinaților aspiranți la “žmarea crăpelniță”, erau astfel asigurate. Cu o singură condiție: solidaritate internă fără fisură.
În aceste condiții gaÈ™ca de profitori s-a constituit la minut. Printre grăbiții la bucate s-au înființat, cu ifose de ghiftuiți blazați, atât condeie de lux ca Mircea Cărtărescu È™i Horia Roman Patapievici cât È™i impostori gălăgioÈ™i ca Vladimir Tismăneanu È™i Mircea MihăieÈ™.
MaÈ™inăria pusă la punct pentru breasla scriitorilor reconstituia în mic societatea feudală: jupâni È™i rumâni. Jupânii, cei puțini, “ž aleÈ™i” È™i “žde-o credință”, aveau editura lor (Humanitas), ziarele lor (Dilema Veche, Revista “ž22″, Evenimentul Zilei), care îi tipăreau în ediții È™i cu onorarii mai ceva decât au fost vreodată onorați “žprincipii de la Junimea”; în plus aveau È™i puÈ™culița numită ICR care le asigura traduceri È™i promovări internaționale pe sprânceană. Rumânii, cei mulți È™i fără naÈ™ în suflet, erau condamnați la rigorile crizei È™i ale nemiloasei economii de piață.
Dar valoarea literară nu joacă niciun rol? Ba da! Însă doar atunci când convine. Domnii PleÈ™u È™i Liiceanu îi ironizează pe toți criticii care nu au o operă comparabilă cu a lor descalificându-i, prin însăÈ™i această lipsă, de la dreptul de a avea dreptate È™i chiar de a primi un răspuns. În schimb, atunci când criticile le vin din partea unor “žincontestabili” precum Herta Muller sau Adam Michnik, criteriul valorii È™i al notorietății nu le mai este favorabil È™i atunci îl ignoră cu seninătate È™i cu argumente non-valorice. Pur È™i simplu se declară neînțeleÈ™i È™i victime.
În acest punct se reface joncțiunea cu titlul.
Nicolae Breban este un romancier uriaÈ™. Pe lângă care Mircea Cărtărescu întruchipează aspirantul încă în faza de căutare a propriei identități, cu cartilagiile stilistice abia începând să se osifice.
În 1968, când a apărut romanul “žAnimale bolnave”, eram în anul I de facultate. Dormeam cu cartea asta sub pernă pentru că uneori, noaptea, simțeam nevoia să recitesc anumite pasaje ce-mi dădeau insomnii. Impactul, mai ales asupra tinerei generații, a fost unul alarmant pentru zbirii epocii. Ediția a doua a romanului a fost publicată la mai puțin de un an de zile după prima. La doar 34 de ani Nicolae Breban avea să se instaleze pentru decenii, alături de prietenul său Nichita Stănescu, pe locurile de onoare din sufletele generației lor de cititori.
Au urmat cărți geniale. Îngerul de Gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la Zid sunt tot atâtea repere într-o lume stranie, care nu are nimic de-a face cu românismul (în depreciatul său sens din comunism) dar care, totuÈ™i, sunt atât de artistic pornite dinspre specificul nostru național spre universal.
Revin la comparația cu Mircea Cărtărescu. Pe care “žgaÈ™ca” l-a transformat în eternul È™i unicul candidat al nației la Nobelul pentru literatură. Orice unitate de luptă are nevoie de un stindard. Ei, comandamentul găÈ™tii, care luptau să controleze industria literară românească, l-au ales să fluture, pentru victoria lor, pe acest scriitor inițial tânăr, mai apoi îmbătrânit în tinerețe de atâta aÈ™teptare È™i aÈ™teptări. Promițător, nimic de zis, dar mereu împiedicat să confirme de elogii premature.
Cum să nu-i deranjeze că în afara angrenajelor lor atât de bine gresate cu propagandă, suport politic È™i orgoliu elitist apare un nume, Nicolae Breban, care-i surclasează la operă È™i care, dezastru, este numit onorific în fruntea unei instituții pe care, până de curând, au jupânit-o ei?
Neavând cum să-l întreacă la operă (chiar de i-ar fi adăugat lui Cărtărescu pleÈ™i È™i liiceni) s-au gândit să-i aplice tehnici de demolare securistică deprinse de la marele lor model de luptător anticomunist, Traian Băsescu. Și-au mobilizat toți lătrăii din presă să-l atace pe Nicolae Breban la trecutul lui de “žturnător”. S-au dezgropat niÈ™te acuzații formulate de “žprietenii” din “žgaÈ™că”, pe vremea când aceÈ™tia făceau parte din CNSAS, conform cărora ar fi fost turnător al Securității.
Ieri, în România Liberă, doamna Sabina Fati, o binecunoscută cutie de rezonanță a unor instituții ventriloce, semnează un articol intitulat “žDe ce avem nevoie de turnătorul Breban?”. Tot articolul este un pretext pentru a mai publica o dată un fragment de stenogramă care pare a-l incrimina pe incomodul scriitor.
Un lucru dă de gândit: din moment ce respectiva stenogramă a stat È™i pe masa judecătorilor de la ÎCCJ, care au decis irevocabil (pe data de 18 iunie 2014, deci sub regimul Băsescu) că “žscriitorul Nicolae Breban nu a fost colaborator al Securității”, cui să dăm crezare? Doamnei (gradu”™) Fati, cu fragmentele ei incomplete È™i scoase din context sau instanței supreme (care numai de antibăsism nu ar putea fi suspectată la momentul la care a pronunțat decizia)?
De-asta spun: Nicolae Breban deranjează grav. Iar eu, când se fac gesturi publice importante, sunt foarte atent să văd pe cine deranjează. Dacă au deranjat gaÈ™ca, atunci e bine.
Comentarii prin Facebook:
Stimate Conte, 2 mici corecturi, e vorba despre Editura Politica nu de Editura Tehnica, si despre Colegiul Noua Europa… In rest, subscriu.
Multumesc. Voi corecta.
era vara si m-am dus sa-l vizitez pe maestrul Nicolae Breban la vila sa din.., era cu sotia, dar m-a primit si am avut cu dansul o discutie placuta despre opera sa si despre ce s-a intamplat in anii 70 cand maestrul s-a lepadat de comunism prin demisia din CC si plecarea afara, dupa ce Ceausescu declansase revolutia culturala in urma nefastelor vizite in Coreea de Nord si China, i-am marturisit maestrului ca totusi cel mai mult mi-a placut romanul sau Ingerul de Gips, m-am regasit in unul din personaje si acest lucru m-a tulburat profund, maestrul a parut putin surprins, dar in mod placut si mi-a oferit un ultim roman al dansului scos dupa 89 cu autograf(pentru mine si prietena mea), am vrut sa repet vizita dupa un timp dar unele imprejurari neprielnice m-au impiedicat, totusi l-am revazut pe maestru la Academie si l-am felicitat cu ocazia alegerii sale ca membru plin, merita prin opera sa valoroasa, ramane unul dintre marii romancieri ai perioadei postbelice.
sigur, nulitatile sau cei cu opera subtire incearca sa nege sau sa denigreze marile valori ca sa se impuna ei, de pomana insa, nu reusesc, marii elitisti(autointitulati) de azi nu prea au opera iar apelul catre lichele de 1990 li se potriveste ca o manusa, ce conteaza opinia lui Sabina Fati, o trompeta basista, despre maestrul Breban, iar opinia incrancenatului CTP ( o fi nepotul lui Iulian Vlad??) nu poate fi obiectiva din cauza urii viscerale a individului fata de unele personalitati si valori si credintei ca el are intotdeauna dreptate.
Am vazut interviul pe care i l-a luat Radu Tudor lui Nicolae Breban si am zis, parafrazand spusele cronicarului:,, Doamne, bine ca mai exista si in tara asta oameni”, ma refer la oameni adevarati. Cei care vor sa-l demoleze pe Breban sunt aceiasi care au vrut sa-l demoleze chiar si pe Eminescu, sperand, in nemernicia lor, ca pe soclul ramas liber se vor afla ei insisi, niste pigmei. L-am studiat pe Breban in anii de facultate si am vazut in el un deschizator de drumuri in literatura romana, asa cum nu vor fi niciodata cei care il denigreaza, in niciun caz CTP, un autor de SF. Domnule conte, va multumesc pentru acest articol, pe care as fi vrut sa-l scriu chiar eu, daca as fi avut talentul dv.
Dragă conte, nu este semnul egal. Cifrele” -8″ È™i “- 485769″ sunt amândouă mai mici decât cifra”0″, dar ele nu sunt egale.
Asta ar trebui să înțelegi din articol, bineînțeles, dacă l-ai fi citit cu atenție È™i nu pornit să-l desființezi. Pe el, È™i pe mine.
În rest, dacă vorbeÈ™ti de unitate, instituție, rămâne cum am stabilit: dacă m-ai citit “aÈ™a de bine” înseamnă că le cam dai pe alături È™i cu “adevărurile” dumitale.
De ce deranjează Nicolae Breban?
Am să preiau răspunsul lui CTP, publicat mai demult în ziarul “Adevărul”:
Regimul Crapului Gonflabil
de Cristian Tudor Popescu
“žDacă dictatura naște genii și sentiment
național, atunci să mai vină o dictatură.”
În vechime, japonezii nu se înmormântau cu numele avut în viață, el
murea o dată cu omul; pe stela funerară se trecea alt nume, păstrat pentru
lumea de dincolo. După ce, în clarobscurul sălii de întruniri a României
literare, Nicolae Breban a zis limpede și satisfăcut fraza de mai sus, numele
său de cruce mi-a sărit în ochi: Crapul Gonflabil. Când îl vezi pe acest Breban
alături de Paul Niculescu-Mizil sub semnul României literare, începi să înțelegi
de ce a ajuns această țară în cloaca Europei după o jumătate de veac de
comunism. Mizilul și Crapul Gonflabil sunt două creaturi care se încârligă
simbiotic. Mizilul, așa-zisul comunist “žliberal”, “žprogresist”, în fapt un politruc
sfertodoct, prevăzut cu o cultură de almanah și perfect reglat de Partid să
debiteze propoziții juste până la deces. Crapul Gonflabil, scriitorul așa-zis
“žabisal”, așa-zis “ždisident”, în fapt un pește rotund de apă caldă și
nămoloasă, mereu cu gura deschisă, capabil, după caz, să se aplatizeze ca
un calcan sau să se umfle ca un guvid, să zboare sau să se târască pe uscat.
Indiferent de regimul politic, regimul Crapului Gonflabil este neschimbat:
caviar, cultură și căcat, stropite cu champagne. Ca să și-l asigure, Crapul
Gonflabil i-a peștii pe toți, dintotdeauna, de la femei până la Ceaușescu,
trecând prin literatura română. Nu știu dacă peștii prezintă flatulențe, dar
Crapul Gonflabil, în caz că scapă o bășină din pricina preaplinului sufletesc,
cu siguranță se miră de ce nu simți mireasma Zefirului…
Bazat pe cuplul mizil-breban, fripto-comunis-mul românesc ar fi putut
supraviețui până la transformarea soarelui într-o gigantă roșie.
“žDacă dictatura naște genii și sentiment național, atunci să mai vină o
dictatură.” Am retranscris fraza pentru a mă convinge că n-am halucinații. Va
să zică trebuie să moară oamenii de foame și frig sau în temniță, sau să fie
împușcați pentru ca Crapul Gonflabil (căci de el și numai de el e vorba în
substantivul “žgenii”) să-și scrie cărțile și să ne umplem de sentiment
național. Milioane de destine omenești trebuie strivite în malaxorul
totalitar ca să-i iasă Crapului Gonflabil de-un personaj memorabil.
Că un astfel de specimen a putut să apară în fauna României, nu-i de
mirare. Consternantă este însă atitudinea dlor Eugen Simion și Nicolae
Manolescu, care, în afară de a fi critici literari, trec și drept ființe umane,
“žîntre literatură și eroi, eu prefer literatura”, spune dl Simion. E o opțiune, în
virtutea ei, dl academician ia în considerare de la G. Călinescu numai o parte
din ce a scris acesta, Istoria literaturii române, Bietul loanide, cursurile
seducătoare predate studenților, între care s-a numărat și dl Simion – “žDacă
nu l-aș fi ascultat pe Călinescu, n-aș mai fi scris așa cum am scris”, afirmă dl
profesor. Așa să fie, dar G. Călinescu a mai scris niște texte, în ziare, care au
sute de mii de cititori, nu cât o sală de curs, în care glorifica agresiunea
comunistă asupra României, marșul biruitor spre viitor, ce nu putea fi
împiedicat de “žbizarul cioplitor” Brâncuși sau “žtransfugul” Eugen lonescu,
cum îi numea divinul critic. Câți oare alți tineri, ce-și căutau drumul în viață în
acei ani tulburi, își vor fi spus că o fi de bine cu comunismul ăsta, de vreme
ce însuși marele Călinescu zice așa? Ei nu fac obiectul preocupărilor dlui
Eugen Simion; d-sa preferă
literatura, nu este interesat de eroi, iar mormintele se face că nu le vede…
Pe Nichita Stănescu, dl Simion îl justifică astfel: “žNichita și-a apărat
poezia ca un câine osul”. Oare cum își apără un câine osul? Mușcând? Nichita
Stănescu n-a mușcat pe nimeni, în schimb s-a gudurat cât cuprinde pe lângă
marii mahări ai comunismului. Din nou, aceeași poveste ca și la Călinescu:
cât poate influența poezia lui Stănescu masele prin comparație cu zicerea sa,
de neuitat, la televizor, în 1981-1982: “žNoi toți, scriitori, pictori, muzicieni, n-
am fi făcut nimic fără tovarășul Nicolae Ceaușescu!”.
Dacă dl Simion se mărginește să prefere literatura, neglijând cu
superioritate restul, dl Nicolae Manolescu afirmă că literatura de valoare
produsă de generația ’60 (eseistica și poezia din România acelor ani au fost
cele mai bune din estul Europei, zice dl profesor, bazându-se probabil pe o
solidă cunoaștere a limbilor sârbă, bulgară, maghiară, poloneză, cehă etc.) a
contribuit la pregătirea căderii ceaușis-mului. Subsemnatul a obiectat că un
singur gest public de ruptură, fuga peste graniță a unei personalități ca Nadia
Comăneci, care nu era frământată de talent literar, anticomunism sau
neliniști doctrinare, a avut un impact destabilizator asupra ceaușismului mai
mare decât toată proza și poezia anilor ’60, 70′, ’80 la un loc. Voiam să spun cu
asta că eu cred că un scriitor cunoscut e dator să facă gesturi publice în
apărarea vieții și demnității umane tocmai pentru că are audiență. Dl
Manolescu mi-a replicat că nu trebuie să li se ceară scriitorilor și literaturii să
fie altceva decât sunt. Bine, dar dacă nu pot să le cer să fi făcut ceva, aș
putea să le cer să nu fi făcut susțineri publice ale dictaturii? Dl Manolescu n-
a mai răspuns.
In ultimă instanță, nu vreau și nu are rost să-l contrazic pe dl profesor –
sunt două atitudini care izvorăsc, după caz, din structura profundă a
omului… Dezgheț fără voie de la Partid?! D-sa spunea că s-a simțit liber când
a vrut, în anii ’60, să scrie despre interzisul până atunci Ion Barbu și omul
partidului, Paul Georgescu, n-a avut nimic contra. Stranie concepție despre
libertate! Mai mult, ca să-și justifice propria viață și să-și acopere un complex,
dl Manolescu susține că, repet, literatura generațiilor despre care a scris d-sa
a fost o formă eficientă de protest și subminare a comunismului, ceea ce,
după mine, înseamnă a (te) minți cu seninătate pe tine și pe ceilalți și a jigni
pe foarte puținii care au avut curajul unui simplu NU pe față, neartistic –
pomenesc, pentru că e vorba de dl Nicolae Manolescu, un singur nume: Dorin Tudoran. încep să înțeleg de ce dl Manolescu spunea despre Revoluție (la decernarea Premiului ALIA lui
Adam Michnik) că a fost agitația unor derbedei parcă veniți de la meci. Gând
la gând cu Mizilul…
Întunecată seară la Clubul Prometheus, în ton cu ciorapii negri, bine
întinși sub minijupele generoase ale chelnerițelor de lux… în ceea ce privește
Crapul Gonflabil, nu voi citi nimic nici din ce-a scris, nici din ce-o mai scrie
acest personaj. Orice propoziție simplă sub semnătura lui, “žDupă noapte, a
venit dimineața”, poți să fii sigur că e falsă – după noapte a venit tot noaptea,
o nesfârșită noapte polară, ascunzând maldăre de scârnă înghețată. La
Breban și virgulele put…
Pe domnii critici Eugen Simion și Nicolae Manolescu îi voi citi, îi voi
asculta și voi striga la domniile lor în continuare – nu pierd speranța că într-o
zi vor ajunge să-și privească viața cu mijloacele criticii, nu ale ficțiunii.
Mai rămâne o întrebare. După un sfert de oră de la începutul, ca să zic
așa, ședinței, dl Gabriel Liiceanu s-a ridicat și a plecat. Să fi fost acesta
răspunsul corect?
Draga dÃrtagnan, nu stiu ce-ai priceput tu din voma CTP-ului (forma lui de ejaculare cu boasele artificiale pe care le are) dar sa-ti explic: el pune egal, cu semnul minus (?), intre Breban, Calinescu si Nichita. Eu zic ca e onorant pentru Breban. In rest, puneti mana si cititi-l pe Breban inainte sa-l comentati. Altfel ramaneti niste pustule blenoragice (ca sa raman in atmosfera basinilor de preaplin sufletesc ale lui CTP). Iar tu, spadasinule, cere o dispensa de la unitate ca sa discuti subiecte necazone. Altfel tragi dupa tine, in penibil, ditamai institutia cu pretentii.
(forma lui de ejaculare cu boasele artificiale pe care le are)
Se poate sa ai si argumente nu doar cuvinte create cu generatorul vidanjor ?