Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Ce mă amuză amar la Andrei Pleşu, de când cu publicistica sa politică, este eficienţa cu care compromite toate subiectele nobile pe care încearcă să le apere. De pildă tema de azi a articolului-supapă din Adevărul (“M-am săturat”) vizând mahalagismul politicienilor români.
Eu nu ştiu dacă, atunci când se aşează la masa de scris, Andrei Pleşu îi crede pe toţi atât de proşti  sau se crede pe sine atât de iscusit încât să se iluzioneze că i-ar putea duce de nas doar cu frazele sale meşteşugite, fără a mai avea nevoie şi de altceva în plus. Cum ar fi niscai credibilitate.
Andrei Pleşu e considerat, şi nu de ieri de azi, şi nu dintr-o orbire colectivă sau dintr-o manipulare răuvoitoare, unul dintre “intelectualii lui Băsescu”. Această încadrare îl nemulţumeşte nu atât pentru ce reprezintă ea în sine ci, mai ales, pentru ce semnifică în planul seducţiei intelectuale: eşecul unei tentative de a prezenta slăbiciuni joase drept virtuţi înalte.
Ştiindu-se cu o aşa povară de gleznă, Andrei Pleşu ar trebui mai intâi, dacă s-ar respecta şi ne-ar respecta, să nu se mai delege arbitru la subiecte în care ştie şi ştim că nu poate fi obiectiv. Iar mai apoi, dacă totuşi nu poate rezista ispitei, ar trebui să înceteze a se sforţa să ne convingă că noi ne înşelăm în vreme ce domnia sa, iată, îl critică pe preşedinte atunci când e cazul. Cum ar veni astăzi, în Adevărul.
Textul la care mă refer este un perfect exemplu de şmecherie cu jabou, de sclifoseală pudibondă, de cum inţelege un intelectual de profil pantagruelic să-şi sumeţească burdihanul jurându-se că “s-a săturat”, în timp ce, de fapt, el ne fură la cântar cu seninătate, pretinzând că ţine talerele în echilibru.
Ce mă înfurie este că Andrei Pleşu  şi-a ales o temă cât se poate de valabilă şi îşi bate joc de ea, compromiţând-o cu arbitrariul arbitrajului său.
Dacă vrei să fii onest şi credibil nu poţi începe rechizitoriul grobianismului politic recent din România fără a numi răspicat, de la început,  pe acela care i-a dat în ultimii ani o dimensiune de fenomen endemic, pe Traian Băsescu. Istoricul Andrei Pleşu pune de data asta istoria intre paranteze. Ne prezintă direct prezentul, încleştarea a doi demnitari, fără niciun fel de recurs la memorie: “Nu mai suport să aud cum îşi vorbesc unul altuia preşedintele şi primul ministru din ţara mea. Nu mai contează cine are dreptate. Şi cîtă! Contează nivelul inadmisibil al disputei, limbajul ei, suficienţa grosolană a replicilor”.
Poate că da, nu mai contează cine are dreptate şi cât. Dar cine a început şi cum, asta contează. Şi încă al naibii de mult. Pentru că înainte de a-şi lansa primele flegme spre adversar, Victor Ponta a primit din partea acestuia cisterne întregi de zoaie în cap. Şi a aşteptat, dimpreună cu toţi adversarii lui Traian Băsescu bălăcăriţi incalificabil de acesta, ca oameni educaţi şi cu veleităţi de repere morale, ca Andrei Pleşu, să intervină, să protesteze, să se delimiteze. Ce să vezi insă, în acele momente Andrei Pleşu a tăcut. Avea probabil gura plina. Se alimenta. Nu se săturase. De-abia prinsese şi el sfârcul ugerului naţional şi tocmai redescoperea ce dulce, ca mierea, e laptele de la buget.
Dar cum domnul Pleşu susţine o tabără şi nu o cauză, şi cum tabăra sa, orientată spre profit măsurabil,  nu se mulţumeşte doar cu subtile omisiuni ci doreşte şi consistente adaosuri, autorul îşi împănează indignarea cu fineţuri capabile a face diferenţă. Astfel, în vreme ce “Băsescu vorbeşte ca un şef de echipaj, … Ponta vorbeşte ca o ţoapă ofensată”.
Sesizaţi tehnica? Mai echidistant nici că se poate.
Şi pentru că Andrei Pleşu este şi el om, şi pentru că omul Andrei Pleşu are şi el ascunse păpuşi voodoo prin dulapul cu aşternuturi, păpuşi în care simte nevoia, periodic, să înfigă ace ca să se descătuşeze, astăzi a fost rândul lui Crin Antonescu să fie scos de la naftalină şi introdus în context. Absolut forţat, doar pentru ca maestrul să poată stuchi cu binecunoscuta-i eleganţă, fără a se stropi pe barbă, şi pentru a mai acumula ceva puncte prezidenţiale.
Ce folos că da, are dreptate;  nici eu “nu mai vreau să fiu reprezentat, guvernat, dăscălit, agresat de armata de netrebnici şi de mediocri aflată acum pe scenă”.

Rostite însă de gura domnului Pleşu, în care nu mai crede nici dracu’ de când a servit pe la toate curţile şi ne-a procopsit cu politicieni model precum Baconschi şi Voinescu, ambii şutitori subtili, cu contribuţii recunoscute în materie de şarlatanii cu voturi, asemenea reproşuri se golesc de puterea de convingere şi îndeamnă la lehamite. Ceea ce e un mare deserviciu adus ideii de societate combativă, selectivă, progresistă.
După aventura sa de comiliton băsist, Andrei Pleşu ar face bine să recitească apelul adresat de prietenul său Gabriel Liiceanu, imediat după revoluţie, unei anume subspecii sociale. Şi să se intrebe dacă nu cumva ar fi indicat să ia şi domnia sa o pauză patriotică de la subiectele de înnobilat caractere şi conştiinţe, subiecte pentru care manifestă o atracţie aproape maladivă, asemănătoare cu aceea a asasinilor de a se întoarce, sinucigaş, la locul crimei.

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,apel catre lichele,Crin Antonescu,Gabriel Liiceanu,papusi voodoo,Sever Voinescu,Teodor Baconschi,Vicroe PontaCe mă amuză amar la Andrei Pleşu, de când cu publicistica sa politică, este eficienţa cu care compromite toate subiectele nobile pe care încearcă să le apere. De pildă tema de azi a articolului-supapă din Adevărul (“M-am săturat”) vizând mahalagismul politicienilor români. Eu nu ştiu dacă, atunci când se aşează...Blog politic si polemic