Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Ce mă amuză amar la Andrei Pleșu, de când cu publicistica sa politică, este eficiența cu care compromite toate subiectele nobile pe care încearcă să le apere. De pildă tema de azi a articolului-supapă din Adevărul („M-am săturat”) vizând mahalagismul politicienilor români.
Eu nu știu dacă, atunci când se așează la masa de scris, Andrei Pleșu îi crede pe toți atât de proști  sau se crede pe sine atât de iscusit încât să se iluzioneze că i-ar putea duce de nas doar cu frazele sale meșteșugite, fără a mai avea nevoie și de altceva în plus. Cum ar fi niscai credibilitate.
Andrei Pleșu e considerat, și nu de ieri de azi, și nu dintr-o orbire colectivă sau dintr-o manipulare răuvoitoare, unul dintre „intelectualii lui Băsescu”. Această încadrare îl nemulțumește nu atât pentru ce reprezintă ea în sine ci, mai ales, pentru ce semnifică în planul seducției intelectuale: eșecul unei tentative de a prezenta slăbiciuni joase drept virtuți înalte.
Știindu-se cu o așa povară de gleznă, Andrei Pleșu ar trebui mai intâi, dacă s-ar respecta și ne-ar respecta, să nu se mai delege arbitru la subiecte în care știe și știm că nu poate fi obiectiv. Iar mai apoi, dacă totuși nu poate rezista ispitei, ar trebui să înceteze a se sforța să ne convingă că noi ne înșelăm în vreme ce domnia sa, iată, îl critică pe președinte atunci când e cazul. Cum ar veni astăzi, în Adevărul.
Textul la care mă refer este un perfect exemplu de șmecherie cu jabou, de sclifoseală pudibondă, de cum ințelege un intelectual de profil pantagruelic să-și sumețească burdihanul jurându-se că „s-a săturat”, în timp ce, de fapt, el ne fură la cântar cu seninătate, pretinzând că ține talerele în echilibru.
Ce mă înfurie este că Andrei Pleșu  și-a ales o temă cât se poate de valabilă și își bate joc de ea, compromițând-o cu arbitrariul arbitrajului său.
Dacă vrei să fii onest și credibil nu poți începe rechizitoriul grobianismului politic recent din România fără a numi răspicat, de la început,  pe acela care i-a dat în ultimii ani o dimensiune de fenomen endemic, pe Traian Băsescu. Istoricul Andrei Pleșu pune de data asta istoria intre paranteze. Ne prezintă direct prezentul, încleștarea a doi demnitari, fără niciun fel de recurs la memorie: „Nu mai suport să aud cum își vorbesc unul altuia președintele și primul ministru din țara mea. Nu mai contează cine are dreptate. Și cîtă! Contează nivelul inadmisibil al disputei, limbajul ei, suficiența grosolană a replicilor”.
Poate că da, nu mai contează cine are dreptate și cât. Dar cine a început și cum, asta contează. Și încă al naibii de mult. Pentru că înainte de a-și lansa primele flegme spre adversar, Victor Ponta a primit din partea acestuia cisterne întregi de zoaie în cap. Și a așteptat, dimpreună cu toți adversarii lui Traian Băsescu bălăcăriți incalificabil de acesta, ca oameni educați și cu veleități de repere morale, ca Andrei Pleșu, să intervină, să protesteze, să se delimiteze. Ce să vezi insă, în acele momente Andrei Pleșu a tăcut. Avea probabil gura plina. Se alimenta. Nu se săturase. De-abia prinsese și el sfârcul ugerului național și tocmai redescoperea ce dulce, ca mierea, e laptele de la buget.
Dar cum domnul Pleșu susține o tabără și nu o cauză, și cum tabăra sa, orientată spre profit măsurabil,  nu se mulțumește doar cu subtile omisiuni ci dorește și consistente adaosuri, autorul își împănează indignarea cu finețuri capabile a face diferență. Astfel, în vreme ce „Băsescu vorbește ca un șef de echipaj, … Ponta vorbește ca o țoapă ofensată”.
Sesizați tehnica? Mai echidistant nici că se poate.
Și pentru că Andrei Pleșu este și el om, și pentru că omul Andrei Pleșu are și el ascunse păpuși voodoo prin dulapul cu așternuturi, păpuși în care simte nevoia, periodic, să înfigă ace ca să se descătușeze, astăzi a fost rândul lui Crin Antonescu să fie scos de la naftalină și introdus în context. Absolut forțat, doar pentru ca maestrul să poată stuchi cu binecunoscuta-i eleganță, fără a se stropi pe barbă, și pentru a mai acumula ceva puncte prezidențiale.
Ce folos că da, are dreptate;  nici eu „nu mai vreau să fiu reprezentat, guvernat, dăscălit, agresat de armata de netrebnici și de mediocri aflată acum pe scenă”.

Rostite însă de gura domnului Pleșu, în care nu mai crede nici dracu”™ de când a servit pe la toate curțile și ne-a procopsit cu politicieni model precum Baconschi și Voinescu, ambii șutitori subtili, cu contribuții recunoscute în materie de șarlatanii cu voturi, asemenea reproșuri se golesc de puterea de convingere și îndeamnă la lehamite. Ceea ce e un mare deserviciu adus ideii de societate combativă, selectivă, progresistă.
După aventura sa de comiliton băsist, Andrei Pleșu ar face bine să recitească apelul adresat de prietenul său Gabriel Liiceanu, imediat după revoluție, unei anume subspecii sociale. Și să se intrebe dacă nu cumva ar fi indicat să ia și domnia sa o pauză patriotică de la subiectele de înnobilat caractere și conștiințe, subiecte pentru care manifestă o atracție aproape maladivă, asemănătoare cu aceea a asasinilor de a se întoarce, sinucigaș, la locul crimei.

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,apel catre lichele,Crin Antonescu,Gabriel Liiceanu,papusi voodoo,Sever Voinescu,Teodor Baconschi,Vicroe PontaCe mă amuză amar la Andrei Pleșu, de când cu publicistica sa politică, este eficiența cu care compromite toate subiectele nobile pe care încearcă să le apere. De pildă tema de azi a articolului-supapă din Adevărul ('M-am săturat') vizând mahalagismul politicienilor români. Eu nu știu dacă, atunci când se așează...Blog politic si polemic