Scorul acestui articol
[Total: 6 voturi. Media: 3.8]

DOMNUL Andrei Pleşu trece drept o persoană manierată, cu abilităţi feline în a-şi gestiona interesele. Ştie să toarcă atunci când este scărpinat pe burtică dar nu ezită să-şi scoată ghearele din perniţe dacă e rost de căţărat, de scurmat sau de zgâriat.
Adept al grandorii monumentalistice, pune mare preţ pe volume (în toate accepţiunile) şi pe contemplarea care striveşte. Pfoauuu – ce mic eşti în faţa statuii mele itinerante!
Dacă s-ar rezuma la propria sa degustare, ar fi de două ori în câştig: odată că s-ar delecta şi apoi că s-ar recicla. Dar nu se rezumă doar la atât. Are, deseori, porniri revanşarde şi chiar vampirice. Îşi vânează criticii ce-i nesocotesc autoritatea, îi sortează pe subspecii (inferioare, desigur) şi se porneşte a-i suge şi a-i digera cu zeflemele ţâfnoase, doar de dragul de a-şi vedea acidul retoric corodând.
Pentru a nu ştiu câta oară i s-a pus din nou pata, tocmai acum în Hebdomas Sancta, pe “deştepţii” de forumişti care nu-i acordă respectul cuvenit. Cu ticuri de arhivar şi sadisme de entomolog îi fixează fără milă pe aceştia în insectarul său de efemeride. Şi asta nu oriunde ci în selecta revistă Dilema Veche. Unde domnia sa este un fel de Buddha, călăuzitorul în afara samsarei.
Bosumflat că trebuie să se irosească în polemici abrutizante cu aceşti ageamii care-i parazitează numele, domnul Andrei Pleşu a ieşit zilele trecute la atac, renunţând la gentlemenisme. Şi-a învelit măciuca de răzeş moldav în tipicul său maglavais lexical de băiat subţire şi a început să împartă cu ea la cucuie în stânga şi-n dreapta. Să se sature aceşti “anonimi complexaţi”, aceşti “singuratici frustraţi”, de a-i mai da “capete-n gură” pe unde-l prind cu câte o mostră de parşivenie.
Învăţat de adulatorii săi cu onoruri bătute din şale la 90 de grade, domnul Pleşu şi-a pierdut deprinderea controversei. Câtă vreme în gazetăria românească nu s-au acceptat forumuri la articole, tot ce comitea domnia sa era cotat de la “superlativul absolut” în sus. Garantat 100% de bursierii de la Colegiul Noua Europă şi de coechipierii întru băsism elevat de la Humanitas, ICR şi EVZ, dubitaţia în ceea ce-l priveşte fusese abolită. Cârcotaşii nu prea aveau cum să se apropie şi să-i şoptească măscări la ureche, nici să se fudulească în văzul tuturor cum că l-ar fi prins ei pe maestru cu mâţa-n sac la silogisme. Acum, de când cu democraţia asta dată pe mâna proştilor ca să facă pe deştepţii, un bruiaj continuu îi subminează textele înainte chiar ca acestea să fie citite până la capăt. Erezie, curată! Vade retro, satana!
Ce mai? Liber la huiduit şi caragaţă înseamnă nasol de tot. Lipsă de protecţie, lipsă de control. Ce-l înfurie cel mai tare pe domnul Pleşu la forumişti este că nu se prezintă cu buletinul. Se ascund sub anonimat, pune dânsul degetul pe rană, pentru că, bieţii, nu pot invoca “isprăvi personale notabile” care să-i califice drept “interlocutori credibili, cu nume proprii”. Sunt, adică, nişte terchea – berchea, nişte caraghioşi care dau la gioale de după perdea pentru că nu sunt în stare să facă faţă unei confruntări curate, după legile palmaresului şi cavalerismului.
Eu, ce să zic? Lovit în plex de măciuca maestrului, m-am simţit din prima clipă cu musca pe căciulă şi m-am introspectat cu maximă ostilitate. Corespund descrierii?
Până la un punct, cu certitudine. Forumist, forumist; pseudonim, pseudonim; critici la maestru, critici la maestru. M-am împotmolit însă în celelalte tuşe. Cărţi publicate, cărţi publicate; doctorat în străinătate, doctorat în străinătate; profesor la facultăţi prestigioase, profesor la facultăţi prestigioase. Nu vi se pare că maestrul m-a scăpat puţin din peniţă?!
De fapt, tot articolul lui Andrei Pleşu intitulat “Feluri de a fi deştept” nu este decât o răsuflată răţoială extraargumentativă făcută la nervi, un mic rateu cacofonic după modelul “nu ştiu, Maria, dar ţiganca asta împuţită merita să primească o lecţie”.
Când ai o carieră consolidată într-o anumită disciplină şi, în paralel, episodic, îţi permiţi mici evadări, de hobby sau de conştiinţă, într-o altă disciplină, fără multe legături cu prima, poate că nu vrei să amesteci planurile şi publicul. Poate te gândeşti că un astfel de amestec în loc de a potenţa, diluează. Şi atunci alegi compartimentarea. Numele real pentru cariera de bază, pseudonimul pentru pasiunea secundară. Este neobişnuit? Este condamnabil? Este un motiv de descalificare?
Domnul Pleşu, cu părere de rău trebuie s-o spun, a fost în acest articol grosolan cu premeditare la adresa forumiştilor anonimi critici. Stilul aparent simandicos nu-i poate escamota bădărănia. O mănuşă trasă peste boxul metalic, să-l ascundă privirilor, tot lipsă de fairplay se cheamă.
Să nu ştie, Andrei Pleşu, câte mari personalităţi au folosit în diverse momente ale vieţii lor pseudonimul? Fiecare având pentru această alegere explicaţii cât se poate de onorabile?
Eminescu – Harţag, Censor; Caragiale – Car şi Palicar; Dan Barbilian – Ion Barbu etc. etc. etc.
Îndemn neconvinşii şi spre următorul articol de pe Internet: http://metropotam.ro/La-zi/10-scriitori-faimosi-care-au-folosit-si-pseudonime-art4422718745/
În realitate, Andrei Pleşu deplânge criticile sub pseudonim pentru că domniei sale îi place să combată la autor, nu la subiect. Pentru domnia sa, declinarea identităţii de către cel care-l huiduie, ar reprezenta pentru acela un factor de risc, un posibil factor de presiune, o frână. De-asta o doreşte. Când a fost ciupit într-un editorial de către Ovidiu Simonca, redactor la Observatorul Cultural, ce-a făcut primul lucru Andrei Pleşu? L-a întrebat pe acela de operă. “Ce operă ai tu ca să mă critici pe mine”? Despre fondul criticii, mai nimic.
E, totuşi, ceva de reţinut din articolul despre “deştepţi”publicat de Andrei Pleşu în ultimul număr al Dilema Veche. O frază care pare a fi inspirată din experienţa proprie: “A fi „deştept“ mai poate fi şi a te bucura de „naivitatea“ altora, a-ţi face treaba fraierindu-ţi concetăţenii”.
Aferim! Cam asta practică Andrei Pleşu în ultima vreme. Crede că, dacă jigneşte erudit, lumea o să-l creadă bine crescut şi că, dacă minte prin silogisme şchioape, lumea o să-i accepte concluziile contrafăcute.
Pentru mine, descifrarea în beneficiul cititorilor a acestor manipulări comise cu bună ştiinţă şi cu rea credinţă este un motiv suficient de a mă mai plasa din când în când în trena lui Andrei Pleşu. Să-l mai calc răutăcios pe trenă, sub pavăza anonimatului meu, şi să-l mai las în fundul gol între două articole bombastice în care ne explică ce rău a fost Băsescu dar ce bun a fost băsismul. Ori viceversa!

Contele de Saint GermainEditorialeAferim,andrei plesu,Buddha,Censor; Caragiale – Car şi Palicar; Dan Barbilian – Ion Barbu,Colegiul Noua Europa,Dilema Veche,Eminescu – Harţag,EVZ,Hebdomas Sancta,Humanitas,ICR,maciuca,Observatorul Cultural,Ovidiu Simonca,Satana,vade retroDOMNUL Andrei Pleşu trece drept o persoană manierată, cu abilităţi feline în a-şi gestiona interesele. Ştie să toarcă atunci când este scărpinat pe burtică dar nu ezită să-şi scoată ghearele din perniţe dacă e rost de căţărat, de scurmat sau de zgâriat. Adept al grandorii monumentalistice, pune mare preţ pe...Blog politic si polemic