Scorul acestui articol
[Total: 35 voturi. Media: 4.3]

Cum am mărturisit de mai multe ori, domnul Andrei Pleșu rămâne pentru mine un punct de interes atât atitudinal cât și stilistic. Domnia sa întruchipează arhetipul descurcărețului simpatic care-și realizează performanțele exploatându-și calități native indiscutabile cum ar fi inteligența sprințară, cultura lucrativă și un soi de cameleonism șugubăț pe care e greu să te superi atunci când nimerești în zona lui de prestidigitație cu joben, capă și iepurași. (Unele dintre adjectivele la care apelez sunt special alese din recuzita lexicală preferată a maestrului).
Arta distinctivă a domnului Pleșu este de a găsi, pentru orice culoare de interlocutor politic și de câte ori întrevede o utilitate personală de bon – ton, glumița cea mai vandabilă, bombăneala cea mai flatantă și perplexitatea cea mai seducătoare pentru a valorifica momentul.
Nu e deloc întâmplătoare performanța domnului Pleșu de a fi slujit velin toate regimurile post-revoluționare din România; fără reliefuri accidentate, fără crampe ideologice, fără rictusuri doctrinare.
Dar arta domnului Pleșu nu se reduce doar la „a zice bine”, la a prezenta, ca un destoinic patiser, apetisanta strălucire a cornului lunii. Domnul Pleșu excelează și în arta de „a tăcea bine”, de a nu se atinge de ridurile feței ascunse a Doamnei Nopții, de temele umbroase pe care protectorii săi le vor uitate cât mai repede.
Uneori insă, în slalomul acesta amețitor, în dilema creată de dute-vino-ul între „ce să zic” și „ce să tac”, subconștientul mai joacă și feste.
De exemplu, domnul Pleșu (care este un mare apărător al democrației atunci când asta ii convine) nu a suflat o vorbă despre felul securistico – șmecheresc în care democrația a fost fentată pentru a fi debarcat Victor Ponta de la Palatul Victoria. Prea era pe placul domniei sale mătrășirea respectivului pentru a se lega de detaliile mai puțin cușere ale manevrei. Nici despre „realismul și pragmatismul” tinerilor frumoși și liberi care scandau, la adresa politicienilor, „să plece toți”, fără a propune nimic rezonabil în schimb (pentru că asta nu e treaba lor, să se ocupe cine trebuie… sic!), nu a scris domnul Pleșu vreun editorial mustrător. Nu te poți lega de masa de manevră care te-a ajutat, fără să-și dea seama, să-ți atingi scopurile politice murdare pentru că, nu-i așa, tu ești un descurcăreț care nu se împiedică de principii sau de virtutile săpunului.
Cum spuneam, însă, subconștientul lucrează și, uneori, mai joacă și feste.
Alegându-și un subiect călduț pentru ultimul articol din Adevărul, subiectul refugiaților (http://adevarul.ro/international/europa/discursuri-sterile-1_56dc53325ab6550cb88eb61b/index.html#), domnul Pleșu face, la un moment dat (precizând, prudent, că se referă mai ales la o retorică foarte vie în Occident), următoarea caracterizare:
O sumedenie de inşi „cool“, anti-establishment, flancaţi de politicieni „de opoziţie“ şi încurajaţi de imaculate principii civice, pledează pe diverse tonuri pentru „deschidere“: să primim tot, să găzduim toată nefericirea lumii, să integrăm, să salvăm, să hrănim, să ne bucurăm de oaspeţi. Chestie de „umanism“, de globalizare, ba putem pentru ca să zicem de „europenism“! Iarăşi: oamenii aceştia nu au de rezolvat probleme de cazare, de alimentaţie, de absorbţie socială, de educaţie, de sănătate ş.a.m.d. Dar sunt pe baricade. Se uită de sus la cei niţeluş mai speriaţi, mai prudenţi, mai pragmatici. Strigă lozinci „generoase“, dar nu le trece mai niciodată prin cap să ia, de pildă, acasă, o familie de refugiaţi. Asta nu! Nu e treaba lor! Să se ocupe „statul“, că – vorba lui Conu` Leonida – „de-aia-i stat, el ce grijă are?!

Citind fragmentul de mai sus este însă imposibil să nu observi cât de bine se potrivește descrierea aceasta (destinată altcuiva de Andrei Pleșu) tinerilor frumoși și liberi de la București care, într-o zi de rebeliune alimentată subtil din off, au dărâmat un guvern ales democratic pentru a-l înlocui cu NIMIC.
Dacă renunțăm la referirile care privesc strict găzduirea refugiaților, textul devine:
O sumedenie de inşi „cool“, anti-establishment, flancaţi de politicieni „de opoziţie“ şi încurajaţi de imaculate principii civice, pledează pe diverse tonuri pentru „deschidere. Chestie de „umanism“, de globalizare, ba putem pentru ca să zicem de „europenism“! Iarăşi: oamenii aceştia nu au de rezolvat probleme de alimentaţie, de educaţie, de sănătate ş.a.m.d. Dar sunt pe baricade. Se uită de sus la cei niţeluş mai speriaţi, mai prudenţi, mai pragmatici. Strigă lozinci „generoase“, dar nu le trece mai niciodată prin cap să ia, de pildă, acasă, o familie de sărmani. Asta nu! Nu e treaba lor! Să se ocupe „statul“, că – vorba lui Conu` Leonida – „de-aia-i stat, el ce grijă are?!
Vreau să-i mulțumesc subconștientului domnului Pleșu pentru această caracterizare obiectivă (și, desigur, involuntară) a acelei părți din generația Facebook, cu cuțitu-n dinți, care e pe cale să devină un soi de fetiș al anarhiștilor de modă nouă de pe la noi.
„Să plece toți”, „toate partidele aceeași mizerie”, „fără politicieni” … cam asta este tot ce e capabilă să producă, ca gândire și reforme, o mână de neinformați (și de aceea ușor manipulabili), de grăbiți (și de aceea fără viziune), de superficiali (și de aceea fără soluții), de egoiști (și de aceea fără țară).
Am spus „o mână”, nu „toți”. Vreau să fie limpede acest detaliu pentru cei care vor sări să mă combată: mă refer strict la aceia pentru care părinții nu mai contează, familia nu mai contează, limba nu mai contează, cultura națională nu mai contează.
Adică, din fericire, o minoritate. Încă.

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,generatia Facebook,Palatul Victoria,tinerii frumosi si liberi,Victor PontaCum am mărturisit de mai multe ori, domnul Andrei Pleșu rămâne pentru mine un punct de interes atât atitudinal cât și stilistic. Domnia sa întruchipează arhetipul descurcărețului simpatic care-și realizează performanțele exploatându-și calități native indiscutabile cum ar fi inteligența sprințară, cultura lucrativă și un soi de cameleonism șugubăț pe...Blog politic si polemic