Scorul acestui articol
[Total: 187 voturi. Media: 4.8]
 

Absorbiți cu totul de păruiala internă generalizată nici nu observăm că vaporul care ne poartă pe valurile istoriei imediate a fost dus de curent în zona furtunilor de gradul 12 pe scara Beaufort unde, în orice moment, ne poate lovi un naufragiu devastator.

Nu sunt specialist în politică externă însă privind, citind și analizând ce spun marile voci geopolitice, pentru care România aproape că nici nu mai există, mă cuprinde un  fior rece de îngrijorare. Dacă unul, doar unul, dintre valurile ce se umflă rapid în preajma noastra își canalizează energia pe directia pe care ne aflăm, totala noastră nepregătire, în care suntem de neegalat, ne va transforma în victime sigure.

Există în acest moment cel puțin trei focare de conflict regional major din care poate izbucni în orice moment o conflagrație care să ne avarieze. Până să mă refer la ele voi atrage atenția că pentru niciuna dintre aceste posibile conflagrații România nu s-a poziționat tranșant în vreo tabără. Prin urmare nu a creat în nici un fel premisele unui scut de alianțe ferme care să o protejeze.

În vremuri tulburi este foarte riscant să nu joci deloc sau să joci la mai multe capete. Ambele variante te transformă în țintă extrem de vulnerabilă. Căci sau nu te apără nimeni sau, cine te apără, te apără cu parțială măsură. Este exact situația în care regimul Iohannis plasează în prezent România.

Avem două vulnerabilități majore: un președinte indolent care nu vrea, nu poate sau nu este lăsat să-și îndeplinească datoria față de țară și un război intern între puterile statului care face imposibilă colaborarea și coordonarea factorilor de decizie în spirit patriotic. Nu știu ca în istoria sa de după cel de-al doilea război mondial România să fi fost mai slabă și mai dezbinată ca acum. Și mai lipsită de alianțe de încredere care, la nevoie, să-i sară în ajutor.

Politrucii suficienți și iresponsabili care, chipurile, ne reprezintă, nu știu altceva decât să invoce, când sunt întrebați de caricaturala politică externă a României, umbrela NATO. „Suntem protejați de articolul 5 din Tratatul Nord – Atlantic. Punct!”.

Oare așa să fie?

Vorbeam de trei focare de conflict regional care ne amenință.

Primul este războiul americano  – german. Un război dus chiar în interiorul alianței care sperăm (speră unii) să ne protejeze de eventuale agresiuni ale unor forțe ostile din afară. Îi este cuiva clar de partea cui e România în acest război? Deci cine ne va apăra, la o adică? Căci, pe de o parte (Guvernul României), facem paradă  de alianța strategică cu SUA (+ Israel), iar pe de altă parte (Președintele României) suntem mai pro-germani și mai anti SUA – Israel decât poate sugera chiar și nick-name-ul cu sonorități ultranaționaliste Klaus.

Al doilea este problematica iraniană. Scânteia dă târcoale în orice clipă butoiului cu pulbere. Cumva România s-a poziționat? Muțenie totală. Să nu îl supărăm nici pe Donald Trump, dar nici pe Angela Merkel. Smart până la sinucidere. Capul în nisip și Dumnezeu cu mila!

În fine, de ultimă oră, al treilea focar: Turcia. Aici, la câțiva pași de noi. Președintele Erdogan sfidează tot ce îl leagă de NATO și importă de la ruși ultraperformantele rachete sol-aer Almaz-Antey S-400 provocându-i pe americani la aplicarea de sancțiuni extreme. NATO se declară, eufemistic,  „preocupată”. Aceste rachete nu sunt compatibile cu structurile sale de apărare ceea ce ridică, firesc, întrebarea: dacă ar fi să le folosească vreodată, în favoarea cui le-ar folosi Erdogan?

Fără patimă partizană: cea mai mare amenințare a momentului la securitatea națională este mersul pe burtă al lui Klaus Iohannis.

Pe omul acesta l-au învățat, odată, niște avocați, că față de problemele delicate în justiție pe care le are el și familia lui, cea mai bună tactică de apărare este să tacă. Acum, ca președinte de țară, aplică acel sfat la toate subiectele care îl pun în încurcătură. Tace.

Tace în problema Israelului. Nici nu numește ambasador, nici nu își precizează poziția față de mutarea ambasadei la Ierusalim.

Tace în problema ideii inepte a unor lideri europeni de a se înființa, în paralel cu NATO, o armată a UE.

Tace, referitor la proiectul gazoductului Nord  Stream 2, care e susținut frenetic de Germania, criticat de SUA, și care divizează Europa deservind strategic României.

Tace referitor la poziționarea României în raport cu schimbarea geostrategiei Turciei de către Erdogan. Această poziționare este crucială, și ar putea să aducă țării noastre atuuri sau handicapuri majore în funcție de decizie. Ar fi România dispusă să preia o parte din arsenalul atomic american  ce ar trebui relocat din Turcia în teritorii mai sigure? Sunt pregătiți negociatori pentru o astfel de miză?

Am impresia că vaporul metaforic pe care l-am pomenit la începutul acestui articol este, mai degrabă, o luntre. Lăsată de liderii noștri politici să plutească în derivă pe oceanul marilor teme regionale.

De fapt, dacă observăm atent, este vorba de două luntri. În care președintele Klaus Iohannis încearcă, cu binecunoscuta-i torpoare, să-și plaseze la adăpost prezidențialul fund.

Asta domină România de azi: un fund lenevit căutându-și, ca o cloșcă ce se așează pe ouăle născătoare de viitor, poziția optimă de moțăială. Doar că ouăle au căzut demult în apă și fundul se va duce inevitabil după ele căci luntrile sunt mișcătoare și nu-i susțin pe cei nehotărâți.

http://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2019/07/strut-500x335.gifhttp://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2019/07/strut-150x150.gifContele de Saint GermainEditorialearmata UE,Art. 5,Erdogan,Klaus Iohannis tace,Nord Stream 2,Politica externa,rachete S-400,tactica strutului,umbrela NATO  Absorbiți cu totul de păruiala internă generalizată nici nu observăm că vaporul care ne poartă pe valurile istoriei imediate a fost dus de curent în zona furtunilor de gradul 12 pe scara Beaufort unde, în orice moment, ne poate lovi un naufragiu devastator. Nu sunt specialist în politică externă însă...Blog politic si polemic