Iubirea propriilor copii și iubirea de țară sunt, în ierarhiile afectului uman, două superlative absolute. Între ele există însă o imensă deosebire: în vreme ce prima este o iubire de creație, cea de a doua este o iubire de recunoștință. Copiii ne vin din materia noastră esențială, prin chimia miraculoasă a sângelui cu extazul. Ei suntem noi într-o formă de prelungire a unicității noastre. Și țara ne prelungește, dar altfel. Nu prin ce avem unic ci prin ce avem comun. Iubirea de creație este una egoistă. Cea de recunoștință este una altruistă. Iată de ce prima este mult mai ușor de recunoscut în vreme ce a doua trebuie adeseori explicată, nuanțată, redefinită. (more…)
continuare...