Scorul acestui articol
[Total: 141 voturi. Media: 4.9]

 

 

Le numesc amicale pentru că îi simpatizez pe subiecţii lor şi, criticându-i, vreau să le fiu de folos.

 

  1. Radu Tudor – mai obiectiv decât realitatea

Radu Tudor este un ziarist sobru, care nu se lasă uşor luat de val şi ştie să-şi moduleze reacţiile pentru a evita excesele. S-a remarcat ca un solid analist militar, cu surse bine plasate în interiorul sistemului. Poate tocmai de aceea evită pe cât posibil atacurile la mai marii armatei, ca nu cumva, prin ricoşeu, să-i atingă şi pe unii din sfera lui de relaţii. Asta nu înseamnă însă că nu ştie să fie şi extrem de dur când lucrurile care îl nemulţumesc sunt din zone care nu-i ating interesele directe. A se vedea atitudinea sa faţă de doamna doctor Flavia Groşan, atitudine care a indignat pe foarte mulţi cititori / telespectatori la vremea respectivă şi care demonstrează că atunci când vrea să dea cu barda, dă. Nu a avut însă deloc această voinţă când a comentat, recent, reacţia României faţă de evenimentele din Afganistan. Dimpotrivă, a avut doar cuvinte de laudă la adresa oficialilor români, esenţa spuselor sale fiind că tot ceeace aceşti oficiali au făcut au făcut foarte bine şi că nu se putea face mai mult deoarece “nici România, nici Polonia, nici altă țară nu a avut posibilitatea, capacitatea și nici permisiunea de a pleca în Afganistan în misiuni de extragere a unor cetățeni afgani. Ceea ce au luat de pe aeroport avioane ale altor țări au fost cetățeni afgani care se aflau deja pe aeroport sau în perimetrul aeroportului.” Radu Tudor a făcut această pledoarie în contextul în care “în mediul online, se vehiculează că Ungaria și Polonia și-au extras colaboratorii afgani, în timp ce România nu a fost în stare din cauză că nu a convocat președintele Klaus Iohannis CSAT-ul la timp”. Culmea, acuza de mai sus la adresa lui Klaus Iohannis căruia i-au trebuit 10 zile să organizeze respectivul CSAT venea din partea unui binecunoscut susţinător al puterii actuale din România, Dan Tăpălagă, care şi-a intitulat respectivul editorialIndolența președintelui Iohannis, neșansa unor afgani cu moartea la ușă”. Pare cel puţin laşă, dacă nu cumva dinadins prietenoasă cu Klaus Iohannis lipsa de reacţie critică a lui Radu Tudor faţă de meteahna lentorii preşedintelui în situaţii grave pentru ţară, cum este acum situaţia din Afganistan în care fiecare minut contează, iar consecinţele întârzierii se vor măsura în zeci dacă nu sute de morţi nevinovaţi şi mii, dacă nu zeci de mii de migranţi care vor invada în curând întreaga Europă, deci şi România. Obiectiv – obiectiv, dar chiar mai obiectiv decât realitatea?

  1. Mircea Badea copleşit de propria identitate

Nu cred că în presa anonimă de regularitate cineva l-a susţinut pe Mircea Badea mai mult decât am făcut-o eu în cei peste 10 ani de blogăreală neîntreruptă prin articole şi comentarii care, culmea, nu-l aveau ca subiect principal pe el ci o anume viziune, a mea, despre ce ar trebui să însemne just şi bine.  Mircea s-a dovedit de-a dreptul eroic prin ce şi-a asumat să rişte în inegalul război cu Băsescu şi camarila criminală a acestuia din politică şi justiţie, motiv pentru care are tot dreptul să fie azi dezamăgit de ce şi cât au învăţat românii din asta. L-am înţeles pe Mircea când a decis să dea eroismul pe cinism. Era şi autoprotecţie dar şi o lecţie pentru comozii şi egoiştii naţiei care aleseseră să îi lase pe alţii să ducă partea grea a războiului pentru interesele lor. Lupta încrâncenată cu sistemul, purtată mulţi ani de zile de la măsuţa emisiunii “În gura presei”, a fost înlocuită de Mircea cu o formă de băscălie olimpiană, de satiră glumeaţă, detaşată şi împănată cu fineţuri de multe ori servite pe invers, pentru cunoscători. A devenit emblematică formula sa “susţin”, însoţită de celebrul gest cu triplul V. Sunt în continuare alături de Mircea Badea, mă regăsesc în foarte multe din poziţionările lui şi îl urmăresc de câte ori pot. Cu toate acestea, onestitatea faţă de mine şi de puţinii mei cititori (în comparaţie cu audienţa sa uriaşă) mă obligă să recunosc că, sub anumite aspecte, Mircea a început să mă dezamăgească. De pildă, prin aceea că uneori exagerează râzând de orice, poate de dragul unui calambur, poate pentru a sublinia, ostentativ, că e deasupra problemelor comune şi că nimic din suferinţele altora nu-l mai atinge. E drept, tragedia din Afganistan l-a determinat să-şi regăsească, pentru vreo câteva minute, regimul grav. Şi am apreciat asta ca o formă de realism asumat. Dar e prea puţin faţă de ducerea în derizoriu a oricărui subiect, oricât de grav, în pasele sale cu Gâdea. Pot înţelege că şi-a format o imagine de spontan haios, de miştocar pe fază, de maestru al zeflemelei, de independent rebel şi unic. Când, însă, abuzezi de tuşele deja recunoscute ale unei imagini care te-a consacrat, cazi nu doar în caricatural ci şi în capcana şablonului şi a autosuficienţei. Cred că Mircea Badea a ajuns să fie preocupat, în ultima vreme, mai mult de punerea în ramă a brandului său decât de ce aşteaptă privitorii săi de la el. Comentariul pe care l-a publicat ieri în legătură cu asocierea pe care unii o fac între el şi Dana Budeanu e unul absolut egolatru şi narcisiac. De parcă s-ar teme de concurenţa acestei doamne, de parcă, în comparaţie cu ea, cineva i-ar pune la îndoială supremaţia în miştocăreală. Când spui “nu am nimic cu doamna Budeanu, nicio străbatere”, cuvântul străbatere sună de-a dreptul dispreţuitor. Ar fi redundant să explic de ce, pentru că cititorii mei (ca şi urmăritorii lui Mircea Badea) înţeleg din prima ce-am vrut să spun. Apoi: “Sigur nu sunt în aceeași barcă sau pe aceeași baricadă cu Dana Budeanu. Nu am fost niciodată în același areal de răspândire, nu am avut aceleași preocupări, nu am nicio legătură cu dumneaei.  Unii cred că vâslim împreună într-o direcție… Nu vâslim în aceeași direcție, eu nu, eu sunt pe persoană fizică”. Această delimitare accentuată până la nivel de gard cu sârmă ghimpată, pus sub înaltă tensiune ca să nu se amestece teritoriile între ele, sună ca dracu’; sună a proces de paternitate cu ADN-uri amestecate, cu multă mahala şi mult “moloz” în spate. Poate, în reprezentările lui, Mircea Badea nu este în acelaşi areal de răspândire cu Dana Budeanu. Dar, în mintea multora, este. Şi asta le dă curaj şi speranţă acelor mulţi. Uite, eu îi urmăresc cu simpatie pe amândoi, ca şi miile de postaci care i-au sărit în cap lui Mircea că se dezice de baricada pe care ei luptă. De ce să te declari atât de ritos “pe persoană fizică”? Că să nu ţi se dilueze brandul? Copleşit de propria personalitate, Mircea Badea lasă impresia, prin această ieşire la fel de viscerală şi stupidă ca şi bătaia cu motociclistul kempo, că a fost victima unui puseu de gelozie. Noroc că gelozia e trecătoare. Mai ales la oamenii inteligenţi.

  1. Victor Ciutacu – tentaţia otevismului

RTV este un post cu direcţie asumată. Mie îmi place asta pentru că ţara cam duce lipsă de luptători asumaţi. Victor Ciutacu e un fel de portdrapel al echipei redacţionale. De-asta îl nominalizez pe el când, de fapt, critica mea de azi se referă la o anumită strategie editorială. La otevismul deşănţat. Se anunţă cu flashuri de braking news: “Raed Arafat a lovit un protestatar”. Ştirea mă îngrijorează! Las alte programe şi mă fixez aici să aflu ce s-a întâmplat. În realitate nu s-a întâmplat nimic. Derbedeul de profesie supranumit Ceauşescu l-a agresat în plină stradă pe Raed Arafat, jignindu-l şi băgându-i provocator telefonul mobil sub nas. Domnul Arafat a îndepărtat de faţa sa telefonul agresorului şi şi-a văzut, calm, de drum. Despre ce lovitură vorbim? Doar aşa, că ni s-a pus pata pe Arafat? E ruşinos şi pernicios, dragă Victor! Când aveţi atâtea argumente să demascaţi fariseismul actualei puteri voi vă pretaţi la golăneli străvezii pentru a-i face jocul unui rătăcit? Otevismul autentic a avut succes prin ineditul lui. Pastişele după otevism descalifică.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2021/08/Budeanu-Badea.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2021/08/Budeanu-Badea-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialeDana Budeanu,Mircea Badea,narcisism,opinii critice,otevism,Radu Tudor,Victor Ciutacu    Le numesc amicale pentru că îi simpatizez pe subiecţii lor şi, criticându-i, vreau să le fiu de folos.   Radu Tudor – mai obiectiv decât realitatea Radu Tudor este un ziarist sobru, care nu se lasă uşor luat de val şi ştie să-şi moduleze reacţiile pentru a evita excesele. S-a remarcat...Blog politic si polemic