Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

(Acest comentariu a fost propus spre publicare la articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat “Urati-va unii pe altii”, articol ce poat fi citit accesand linkul http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/uriti-va-unii-altii)

 

Domnului Pleşu îi place uneori, când face exerciţii libere de seducţie,  să se situeze la câte o extremă a temei vizate. Astfel îşi acoperă şi spatele pe direcţia saturată, îşi lărgeşte şi unghiul observaţiei pe zona asaltului.

Dintr-o astfel de poziţie, la limită, ne împărtăşeşte azi o viziune de-a dreptul rituală: tăvălirea sa prin cianură. Înţeleg rolul metaforei în amplificarea expresivităţii dar şi prea multă expresivitate poate isca chicoteli şi  semne de întrebare. Ca în cazul de faţă când, citind mai jos compoziţia cianurii care ar fi trebuit să-l “macereze prin rostogolire” pe autor, descoperi doar nişte pesmet tocmai bun de rumenit pârjoale.

Dacă domnul Pleşu invocă “sindromul mirelui refuzat” pentru a demonstra injusteţea şi dimensiunea i(morală) ale ororilor la care îl supun unii dintre cei ce i-au râvnit mâna, atunci îmi permit să invoc şi eu “sindromul mielului ajuns oaie” care, şi la maturitate, behăie din toţi rărunchii când se apropie Paştele, pentru că se simte ameninţat de ritualul sacrificării mieilor; deşi vremea unor astfel de pericole a trecut demult pentru el.

Domnul Pleşu se răsfaţă prezentându-ni-se ca un fel de victimă în devenire, de ţintă vie prinsă din toate părţile.  Cercuri concentrice iradiază din centrul său luminos spre extremităţi, întărâtând monştrii întunericului (deh, preţul vizibilităţii). Aceste umbre opace uneltesc întru “stingerea” domniei sale, cu tot arsenalul nimicniciei omeneşti: ură, călcat în picioare, sete de sânge, asasinat moral, desfigurare, lichidare. “Totul dintr-o dorinţă obsesivă, maniacală, de a provoca evacuarea mea din sfera onorabilităţii şi, dacă se poate, din viaţa publică”.

Nu e totuşi cam mult? Cam gros? Cam disproporţionat? Cam de cascadorii râsului?  Sigur că Andrei Pleşu este foarte important pentru sine, probabil “cel mai important”. De aici însă până la a-şi închipui că îl poate concura pe Traian Băsescu la darul de a declanşa ostilitatea animalică din semeni este totuşi cale lungă. Cum de nu vede?

Scrisorile domnului Sorin Ilieşiu nu mi se par deloc blamabile şi, cu atât mai puţin, din categoria “sete de sânge”. Nici cele din “perioada peţitului” şi nici cele mai recente. În judecarea lor totul pleacă până la urmă de la capacitatea fiecăruia de a accepta sau nu că se poate inşela.  Domnul Ilieşiu consideră că s-a inşelat şi acum vrea să rectifice. Unde-i fapta odioasă? În ce constă ea?

Din bună credinţă, din naivitate, din jocul aparenţelor, mulţi oameni oneşti (mai ales aceştia) pot iubi sincer şi în acelaşi timp eronat. Când, într-un final, îşi dau seama că s-au înşelat, ce să facă? Să persevereze în greşeală sau să şi-o recunoască şi să încerce a o îndrepta?

Chiar l-aş întreba pe domnul Pleşu: cine crede domnia sa că o fi mai condamnabil şi mai supus infectării? Cel care linge unde a scuipat sau cel care scuipă unde a lins?  O interesantă temă pentru o dezbatere despre profilaxie şi igiena limbii.

În încheiere o precizare. Zice domnul Pleşu, copleşit de nedreptatea unei situaţii care-l macină: “Te trezeşti detestat de inşi cu care n-ai avut niciodată de a face, care nu fac parte din lumea ta, cu care nu ai nimic de împărţit”.

Stimate domnule Pleşu, deşi eu nu vă detest (ba aş zice că dimpotrivă, cu toate că adesea v-am criticat), mă simt vizat de fraza de mai sus. În general, ca si mine, oamenii care vă citesc  sunt dintre cei care nu aparţin lumii dumneavoastră şi cu care nu aţi avut niciodată de a face personal. De acord. Dar asta nu inseamnă nicidecum că nu aveţi nimic de împărţit cu ei. Atunci când texte ce vă aparţin devin publice (cu voia dumneavoastră), trebuie să vă asumaţi, odată cu beneficiile, şi responsabilitatea pentru efectele pe care aceste texte le produc în cititori. Asta aveţi de împărţit cu cititorii. De-asta unii vă detestă, pentru că se simt înşelaţi. Cum să nu aibă nimic de împărţit un scriitor cu cititorii săi?  Sunt convins că veţi nuanţa acest mic exces retoric.

Contele de Saint GermainPolemiceandrei plesu,Basescu,detestat,Dilema Veche,miel,Paste,sindrom,Sorin Iliesiu(Acest comentariu a fost propus spre publicare la articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat 'Urati-va unii pe altii', articol ce poat fi citit accesand linkul http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/uriti-va-unii-altii)   Domnului Pleşu îi place uneori, când face exerciţii libere de seducţie,  să se situeze la câte o extremă a temei vizate. Astfel...Blog politic si polemic