Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Dictatorii, mai mult ca oricine, iubesc majoritățile și le invocă de câte ori au prilejul!

Grija pentru construirea de majorități prin orice mijloace,  apoi lauda cu ele, afișarea lor ostentativă, sunt semne ce avertizează  încă de la început asupra aspirațiilor (ca să nu spun „apucăturilor”) celor atinși de flama puterii discreționare.

Cine a inventat și apoi  a perfecționat băile de mulțime? Cine a fetișizat unanimitățile? Cine a cutezat să-și invalidizeze pentru mai multe generații propriul popor în chiar numele poporului și invocând binele acestuia? Hitler, Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Ceaușescu, nu sunt ei, oare, fragmente de răspuns la aceste întrebări?

Vă mai amintiți prima majoritate construită deTraian Băsescu după ce a devenit președinte? Cea a guvernării DA, cu „soluția imorală „“ PUR – Dan Voiculescu” și cu ignorarea situației de facto rezultată din alegeri? A invocat atunci interesul național.  Vă mai amintiți, apoi, cruciada sa pentru forțarea cu orice preț a unei majorități în Parlament după prima suspendare? Declararea bălegarului  colcăind de râme negre (șantajabili + traseiști) drept beton armat(ă),  marca UNPR (Oprea de la intendență)? Dar lupta (la propriu) din Senat pentru desemnarea frauduloasă a judecătorului ce asigura majoritatea  pro-Băsescu la Curtea Constituțională, v-o mai amintiți?

La ce bune pentru popor toate aceste  prestidigitații la periferia mocirloasă a democrației,”“ v-aș întreba, desigur, retoric? Vi se pare că suntem azi, după 23 de ani de la revoluție, mai aproape de Elveția? Ori de Luxemburg? Sau părem, mai degrabă, în repetiții generale pentru un nou decembrie al separării apelor?

În relația sa cu propriul metabolism, unul pantagruelic, desigur, orice dictator are nevoie de popor. Căci numai poporul îi poate asigura rația care să-l îndestuleze și acoperirea legală pentru astfel de  consumuri agabaritice.

Traian Băsescu și-a calibrat haina de dictator pe când înregistra 60 – 70% la popularitate. Tot discursul său a fost construit atunci ca dinspre cel mai iubit fiu al poporului (fie el și fiu risipitor) către niște adulatori creduli, care i-au dat odată mână liberă să le administreze sărăcia și acum trebuiau să se supună, ascultători, până la capăt.  Când instituții ale democrației îi reproșau abuzuri, invoca rațiuni superioare si interesul național. Când adversari politici cutezau a-l înfrunta, amenința cu întoarcerea la popor.

Întoarcere pe care însă nu a mai apucat vreodată să o pună în aplicare din proprie inițiativă deoarece, până să se întoarcă el la popor, s-a întors poporul de la el.

Aflase din sondaje despre această schimbare, pentru domnia sa o adevărată dramă personală.  Atâta vreme însă cât dezastrul nu era confirmat oficial, l-a înfruntat printr-un amestec de minciună și bravadă. La asta era cel mai bun. Atât de bun încât aproape că s-a convins și pe sine că situația n-ar fi chiar așa de gravă.

L-a amuțit însă, ca pe Ceaușescu în ultimul său balcon, hula poporului învolburat. I-au trebuit săptămâni, după protestele din decembrie 2011, să-și găsească primele cuvinte de ieșire din stupoare. Ceaușescu a acuzat agenturili, Băsescu l-a arătat cu degetul, printre lacrimi, pe „bolșevicul” Iliescu.

De-atunci am știut că în Traian Băsescu se rupsese ceva, că este victima unei ireversibile avarii cardanice. Mai târziu a confirmat-o el însuși, referindu-se la grelele umilințe pe care i le-au rezervat ultimii ani.

Au urmat rezultatele la alegerile parțiale apoi rezultatele referendumului.  Surpări după surpări ale unui moral nisipos ce s-a crezut multă vreme de granit.

Din conchistadorul Traian Băsescu pornit năvalnic, prin anii 2000, in căutarea Americii destinului său, n-a mai rămas acum decât o carcasă ținută cu puls de aparate.

Cred sincer că prezența actuală la Cotroceni a președintelui demis nu este altceva pentru el decât o formă subtilă de sancțiune servită de destin, o povară sarcastică, mult mai greu de dus decât suntem noi capabili să o percepem.

Interdicția pe care o are la declarații, ieșirile publice pe cât de rare pe atât de interpretabile medical (ex. fuga țopăită de ziariști, pe sălile parlamentului), avalanșa de dezvăluiri compromițătoare pornite din zone altădată tăcute ale statului și care i se apropie tot mai amenințătoare de grumaji, ne înfățișează un personaj cu aerul pe terminate.

Cred că în aceste momente dispneice, în care, de obicei, creierul funcționează cu fluctuații, pe bază de crâmpeie, ceea ce-i apare obsesiv pe ecranul memoriei președintelui nostru demis este Piața Universității cu manifestațiile de simpatie de la prima sa alegere și cu protestele de acum.

Probabil că dacă nu i-ar fi frică de notele de plată ce-I pândesc din dosul imunității, ar renunța de îndată la mascarada jocului de-a președintele. Acum chiar că nu mai are niciun haz.

Relația dictatorului cu poporul său”¦ Prea des s-a sfârșit rău ca să se mai gândească la ea.

Doar că, peste o lună, sunt alegeri și nu are cum să nu se gândească. Iar dacă nebunii ăștia, poporul,  vor ieși la vot ca-n iunie, sau ca la referendum, toate, dar absolut toate, inclusiv umilințele și chinul său de-acum, se vor fi dovedit inutile. Panglicile colorate ale parașutiștilor Barosso, Merkel, Gitenstein, fitilele geniștilor Morar și Kovesi, trupa de comando a lunetistului Zegrean „¦ respirație gură la gură făcută gurii de canal.

O zi, la fiecare 4 ani, poporul poate deveni dictatorul propriului său dictator. Această zi se va întâmpla foarte curând.

Contele de Saint GermainEditorialeBarosso,Ceausescu,Dan Voiculescu,dictator,Gabriel Oprea,Gitenstein,Iliescu,Kovesi,majoritate,Merkel,Morar,PUR,santajabili,traseisti,UNPR,ZegreanDictatorii, mai mult ca oricine, iubesc majoritățile și le invocă de câte ori au prilejul! Grija pentru construirea de majorități prin orice mijloace,  apoi lauda cu ele, afișarea lor ostentativă, sunt semne ce avertizează  încă de la început asupra aspirațiilor (ca să nu spun 'apucăturilor') celor atinși de flama puterii...Blog politic si polemic