Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Nici nu am postat bine ultimul meu articol pe blog, cel intitulat „Egoiști fără frontiere” că am și primit pe Facebook următorul comentariu:

@Tudor Verona: „Deci, amenintarea de tip mafiot a Dezaxatului Securist la adresa unui senator sau simplu cetatean, prea putin importa, este un subiect insignifiant. Sa traiti bine langa Basescu2, distinsul retor al nimicului , Crin Antonescu”!

Trebuie să recunosc că m-a întristat acest mesaj dar i-am găsit și suficient temei  pentru a mă mobiliza să-i răspund în regim de urgență. Temeiul constă în dezamăgirea produsă domnului Verona, pe care o pot înțelege și, tocmai de aceea, nu vreau să o tratez cu indiferență. Fraza mea de început din articolul publicat azi suna așa: „Profit de acalmia politică din țară, de lipsa unor subiecte cât de cât fierbinți, pentru a continua o temă începută ieri…”. Domnul Verona a interpretat acest preambul ca pe o încercare, din partea mea, de a minimaliza, de a trece sub tăcere, de a închide ochii la ultima mizerie, mai oribilă decât toate cele făcute in public până acum, a lui Traian Băsescu. În plus, domnul Verona a găsit și o explicație: simpatia mea pentru Crin Antonescu, dorința de a mă păstra în armonie cu declarațiile și gesturile politice ale acestuia. Pe scurt, un soi de complicitate venind fie din slugărnicie, subordonare, metehne de propagandist, fie, pur și simplu, din arivism, din interese de altă natură.

De fapt, situația este următoarea.

M-am apucat să scriu articolul „Egoiști fără frontiere” luni dimineață, când încă nu izbucnise scandalul cu șantajul prezidențial. Cum nu văzusem interviul din ajun cu Traian Băsescu de la Realitatea TV, habar n-aveam de declarațiile iresponsabile ale acestuia. Pentru mine subiectul în cauză nu se născuse încă. De fapt, când în fraza citată mai sus invocam „o temă începută ieri„, aveam în minte articolul pe care îl postasem pe blog duminică și care fusese intitulat „Grețosul egoism apatrid”.

Azi dimineață, printre urgențele profesionale zilnice (scrisul pe blog rămâne pentru mine doar un hobby, o încercare de aport civic, în limita posibilităților, la un mult sperat „mai bine general”) am găsit câteva minute să finalizez articolul început ieri. Apoi l-am postat degrabă, fără să mă gândesc că  acea frază de început, pe care n-o actualizasem, ar putea să dea naștere unei interpretări precum aceea a domnului Verona.

Pentru mine, reacția promptă și severă a domnului Verona reprezintă o nouă lecție învățată grație acestui blog. Lecția este că în viață și, mai ales în mediul public unde lumea nu prea are timp de documentare, de analize retrospective, de istorie, ceea ce contează decisiv este prezentul. Mai ales în evaluările care dau, la final, cu minus.

Iată cazul de față: degeaba scriu de 3 ani împotriva lui Traian Băsescu, degeaba mă lupt crâncen, de la deschiderea acestui blog, cu băsiștii și cu băsismul; degeaba, din dorința de a fi sincer până la capăt și de a-mi păstra independența opiniilor, i-am criticat adeseori nu doar pe inamici ci și pe cei în care îmi puneam nădejdea eliberării de Băsescu… Degeaba! Într-o clipă, dintr-o frază privită cu suspiciune, am fost fixat cu acul, în insectar, la capitolul „dăunători”.

Mă văd nevoit să repet a nu știu câta oară: nu scriu la comandă, nu sunt înregimentat în găști sau grupuri de interese sau echipe de manevră, nu câștig niciun ban ori alte avantaje de pe urma articolelor mele. Nu cunosc personal politicieni la vârf, nici oameni de afaceri influenți, nici demnitari care pot schimba destine.  Sunt doar un supraviețuitor al trecutului regim comunist care, pe vremea aceea, nu s-a opus îndeajuns sistemului pentru a fi, privindu-și copiii în ochi, pe deplin împăcat cu sine.

Când am constatat că Traian Băsescu ascunde germenii unei reveniri la ororile totalitarismului, mi-am spus că aș da dovadă de un egoism și de o lașitate impardonabile dacă m-aș mulțumi cu căldurica situației mele personale și nu aș încerca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să lupt cu mijloacele de care dispun și cu riscurile asociate, împotriva acestei amenințări.

Singurul stimulent care mă mobilizează în efortul de a fi bloger, pe care uneori îl resimt ca pe o cursă de maraton, este speranța unei note bune, la ora bilanțului, din partea conștiinței mele.

Nu am susținut că aș fi echidistant, am și eu preferințe pe care nu m-am sfiit să le fac publice. Sunt doar atât de obiectiv pe cât îmi permite subiectivismul meu bine intenționat. Am uneori dreptate, greșesc adeseori. Mă mândresc însă cu faptul că atunci când greșesc găsesc în mine forța de a recunoaște și de a nu sacrifica onestitatea de dragul consecvenței cu orice preț.

Așadar, stimate @Tudor Verona, îți mulțumesc pentru prilejul pe care mi l-ai oferit de a exprima aceste gânduri. Simt că reacția ta a fost una sinceră, spontană, bazată pe bune intenții. Da, dintre politicienii actuali de vârf mă simt cel mai reprezentat (deși nu integral) de Crin Antonescu. Este singurul dintre candidații la președinție care nu a cochetat cu afaceri oneroase, este o persoană cu un discurs de calitate (după părerea mea) și prezintă o formă de non-conformism care mie îmi place dar care, foarte probabil, nu place multor altora, tocmai celor de care, din păcate, va depinde impunerea viitorului președinte.

Toate cele de mai sus nu mă împiedică însă (și nu m-ar împiedica) să fiu în dezacord cu Crin Antonescu și să-l critic atunci când mi se pare că greșește. Dovezi în acest sens există nenumărate în arhiva blogului meu.

Contele de Saint GermainEditoriale@Tudor Verone,Crin Antonescu,Facebook,Realitatea TVNici nu am postat bine ultimul meu articol pe blog, cel intitulat 'Egoiști fără frontiere' că am și primit pe Facebook următorul comentariu: @Tudor Verona: 'Deci, amenintarea de tip mafiot a Dezaxatului Securist la adresa unui senator sau simplu cetatean, prea putin importa, este un subiect insignifiant. Sa traiti bine...Blog politic si polemic