Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Nici nu am postat bine ultimul meu articol pe blog, cel intitulat “Egoişti fără frontiere” că am şi primit pe Facebook următorul comentariu:

@Tudor Verona: “Deci, amenintarea de tip mafiot a Dezaxatului Securist la adresa unui senator sau simplu cetatean, prea putin importa, este un subiect insignifiant. Sa traiti bine langa Basescu2, distinsul retor al nimicului , Crin Antonescu”!

Trebuie să recunosc că m-a întristat acest mesaj dar i-am găsit şi suficient temei  pentru a mă mobiliza să-i răspund în regim de urgenţă. Temeiul constă în dezamăgirea produsă domnului Verona, pe care o pot înţelege şi, tocmai de aceea, nu vreau să o tratez cu indiferenţă. Fraza mea de început din articolul publicat azi suna aşa: “Profit de acalmia politică din ţară, de lipsa unor subiecte cât de cât fierbinţi, pentru a continua o temă începută ieri…”. Domnul Verona a interpretat acest preambul ca pe o încercare, din partea mea, de a minimaliza, de a trece sub tăcere, de a închide ochii la ultima mizerie, mai oribilă decât toate cele făcute in public până acum, a lui Traian Băsescu. În plus, domnul Verona a găsit şi o explicaţie: simpatia mea pentru Crin Antonescu, dorinţa de a mă păstra în armonie cu declaraţiile şi gesturile politice ale acestuia. Pe scurt, un soi de complicitate venind fie din slugărnicie, subordonare, metehne de propagandist, fie, pur şi simplu, din arivism, din interese de altă natură.

De fapt, situaţia este următoarea.

M-am apucat să scriu articolul “Egoişti fără frontiere” luni dimineaţă, când încă nu izbucnise scandalul cu şantajul prezidenţial. Cum nu văzusem interviul din ajun cu Traian Băsescu de la Realitatea TV, habar n-aveam de declaraţiile iresponsabile ale acestuia. Pentru mine subiectul în cauză nu se născuse încă. De fapt, când în fraza citată mai sus invocam “o temă începută ieri”, aveam în minte articolul pe care îl postasem pe blog duminică şi care fusese intitulat “Greţosul egoism apatrid”.

Azi dimineaţă, printre urgenţele profesionale zilnice (scrisul pe blog rămâne pentru mine doar un hobby, o încercare de aport civic, în limita posibilităţilor, la un mult sperat “mai bine general”) am găsit câteva minute să finalizez articolul început ieri. Apoi l-am postat degrabă, fără să mă gândesc că  acea frază de început, pe care n-o actualizasem, ar putea să dea naştere unei interpretări precum aceea a domnului Verona.

Pentru mine, reacţia promptă şi severă a domnului Verona reprezintă o nouă lecţie învăţată graţie acestui blog. Lecţia este că în viaţă şi, mai ales în mediul public unde lumea nu prea are timp de documentare, de analize retrospective, de istorie, ceea ce contează decisiv este prezentul. Mai ales în evaluările care dau, la final, cu minus.

Iată cazul de faţă: degeaba scriu de 3 ani împotriva lui Traian Băsescu, degeaba mă lupt crâncen, de la deschiderea acestui blog, cu băsiştii şi cu băsismul; degeaba, din dorinţa de a fi sincer până la capăt şi de a-mi păstra independenţa opiniilor, i-am criticat adeseori nu doar pe inamici ci şi pe cei în care îmi puneam nădejdea eliberării de Băsescu… Degeaba! Într-o clipă, dintr-o frază privită cu suspiciune, am fost fixat cu acul, în insectar, la capitolul “dăunători”.

Mă văd nevoit să repet a nu ştiu câta oară: nu scriu la comandă, nu sunt înregimentat în găşti sau grupuri de interese sau echipe de manevră, nu câştig niciun ban ori alte avantaje de pe urma articolelor mele. Nu cunosc personal politicieni la vârf, nici oameni de afaceri influenţi, nici demnitari care pot schimba destine.  Sunt doar un supravieţuitor al trecutului regim comunist care, pe vremea aceea, nu s-a opus îndeajuns sistemului pentru a fi, privindu-şi copiii în ochi, pe deplin împăcat cu sine.

Când am constatat că Traian Băsescu ascunde germenii unei reveniri la ororile totalitarismului, mi-am spus că aş da dovadă de un egoism şi de o laşitate impardonabile dacă m-aş mulţumi cu căldurica situaţiei mele personale şi nu aş încerca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să lupt cu mijloacele de care dispun şi cu riscurile asociate, împotriva acestei ameninţări.

Singurul stimulent care mă mobilizează în efortul de a fi bloger, pe care uneori îl resimt ca pe o cursă de maraton, este speranţa unei note bune, la ora bilanţului, din partea conştiinţei mele.

Nu am susţinut că aş fi echidistant, am şi eu preferinţe pe care nu m-am sfiit să le fac publice. Sunt doar atât de obiectiv pe cât îmi permite subiectivismul meu bine intenţionat. Am uneori dreptate, greşesc adeseori. Mă mândresc însă cu faptul că atunci când greşesc găsesc în mine forţa de a recunoaşte şi de a nu sacrifica onestitatea de dragul consecvenţei cu orice preţ.

Aşadar, stimate @Tudor Verona, îţi mulţumesc pentru prilejul pe care mi l-ai oferit de a exprima aceste gânduri. Simt că reacţia ta a fost una sinceră, spontană, bazată pe bune intenţii. Da, dintre politicienii actuali de vârf mă simt cel mai reprezentat (deşi nu integral) de Crin Antonescu. Este singurul dintre candidaţii la preşedinţie care nu a cochetat cu afaceri oneroase, este o persoană cu un discurs de calitate (după părerea mea) şi prezintă o formă de non-conformism care mie îmi place dar care, foarte probabil, nu place multor altora, tocmai celor de care, din păcate, va depinde impunerea viitorului preşedinte.

Toate cele de mai sus nu mă împiedică însă (şi nu m-ar împiedica) să fiu în dezacord cu Crin Antonescu şi să-l critic atunci când mi se pare că greşeşte. Dovezi în acest sens există nenumărate în arhiva blogului meu.

Contele de Saint GermainEditoriale@Tudor Verone,Crin Antonescu,Facebook,Realitatea TVNici nu am postat bine ultimul meu articol pe blog, cel intitulat “Egoişti fără frontiere” că am şi primit pe Facebook următorul comentariu: @Tudor Verona: “Deci, amenintarea de tip mafiot a Dezaxatului Securist la adresa unui senator sau simplu cetatean, prea putin importa, este un subiect insignifiant. Sa traiti bine...Blog politic si polemic