Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 2]

Într-un fel suntem privilegiaţi. Ni se oferă, live, un spectacol politic unic. Ca un serial de succes (“Boss” să  zicem) dar fără diluantul ficţiunii. Şi, în plus, interactiv. Tot ce se întâmplă se întâmplă pe pielea noastră, cu contribuţia noastră, fie că suntem protagonişti, figuranţi ori chibiţi zgomotoşi pe gradene. Suntem şi noi în poveste, seară de seară, cu sufletul la gură şi degetele făcând bătături pe telecomandă.

Starul absolut este Traian Băsescu. O combinaţie de Harpagon, Caligula, Saddam Hussein. Lacom, imoral, crud, laş, fără scrupule. După o epopee de 10 ani a ajuns la soroc şi se vede asaltat de note de plată. Tocmai el care nu a fost obişnuit să dea, vreodată, socoteală cuiva.

Tot aşa cum unii idoli îmbătrânesc urât, unii atotputernici mor urât. Este şi cazul starului nostru perisabil. Din ce în ce mai supurant, din ce în ce mai pestilenţial. Se strică văzând cu ochii şi pute. De frică. O frică galopantă. Sudori reci, acide şi invazive. Găuresc tot: moral, raţiune, luciditate.

Măsura disperării este data de frecvenţa gesturilor necugetate. Acestea se înmulţesc la Traian Băsescu de la discurs la discurs.

Cine şi-ar fi închipuit că Moşia Nana îl va “frige” atât de tare? Iată de ce a fost bună Comisia Parlamentară. Nu pentru a da sentinţe în locul justiţiei ci pentru a aduce în faţa oamenilor dovezi (oficiale) zdrobitoare că acolo s-a executat un şmen prezidenţial minuţios premeditat. Fără această Comisie Parlamentară, ale cărei concluzii l-au scos din minţi pe Traian Băsescu, preşedintele nu ar mai fi declanşat atacul dement, sinucigaş, iresponsabil, împotriva Gabrielei Firea.

Pe mine, această prostie monumentală a lui Traian Băsescu de a şantaja la vedere şi fără echivoc un membru al unei comisii parlamentare care îl anchetează, m-a bucurat. Înseamnă că omul a păşit deja în zona gafelor ireversibile, că de acum încolo va avea, în fine, un adversar letal: pe el însuşi.

Comunicatul de presă de ieri al lui Traian Băsescu, de la pupitrul prezidenţial, a confirmat concluzia mea, temeinicia bucuriei anunţate. Am fost cu toţii martorii unui experiment psihiatric rar: simptomatologia demenţei fricii in direct. În care subiectul însuşi, fără să-şi dea seama, s-a oferit descifrării.

Se simte încoţit. De-asta vorbeşte despre o haită.

Nu mai vede scăpare. De-asta bravează că nu se lasă intimidat.

Şi-a pierdut auto-controlul. De-asta ia la ţintă tot ce mişcă-n jur.

Din ce în ce mai mic, şi la propriu, adus de spate şi târşindu-şi picioarele, se veştejeşte. Te şi întrebi dacă nu devine comic ca un popor întreg să-şi consume energia încercând să-i dea brânci din scenă înainte de epilog. Pentru asta ar trebui să existe instituţii. Ce fac ele? Cine le conduce? Cum?

S-a depus o plângere penală. Foarte bine. Apelul la justitie. Un prim pas, necesar şi util ca şi înfiinţarea Comisiei Parlamentare Nana. Nu era nevoie de strângerea unui număr de semnături pentru aceasta plangere penala. Ar fi dat apă la moară  celor care sunt gata să invoce politizarea cazului, presiuni asupra justiţiei. Culpabilizarea lui Antonescu, pentru că nu a vrut să semneze, vine dintr-un exces de zel. Nici Hunor nici Oprea, nici Tăriceanu n-au semnat. Asta nu înseamnă că nu au găsit alte forme (de exemplu declaraţii publice) de a se poziţiona, tranşant si critic, faţă de comportamentul de mafiot al preşedintelui.

Dar tot instituţie e şi Parlamentul. De ce nu se introduce pe ordinea de zi a camerelor reunite, în regim de urgenţă, o dezbatere asupra cazului, finalizată printr-o rezoluţie destinată populaţiei şi mediului politic internaţional? Cine-i împiedică pe neînfricaţii luptători antibăsişti Zgonea şi Tăriceanu să facă asta? Sa informeze, de la cea mai inalta si democratica tribuna a statului roman, pe toti sponsorii morali ai presedintelui Basescu, cine e, cu adevarat, acest om? Antonescu, cumva?

Nu sunt deloc de acord cu suficienţa celor care susţin că astfel de initiative, cu masiv suport civic, precum constituirea comisiilor parlamentare de anchetă Nana şi CEC, depunerea plângerii penale de către Gabriela Firea, o dezbatere a camerelor reunite pe tema santajului basescian, nu şi-ar avea rostul, ar fi doar simple tresăriri politicianiste. E suficient să constatăm ce degringoladă, ce ravagii, ce anomalii a produs raportul comisiei Nana în moralul lui Traian Băsescu ca să înţelegem profunda lor utilitate.

Cred că, înainte de a arunca anatema asupra lui Crin Antonescu pentru lipsa de rezultate a luptei anti Băsescu, înflăcăraţii excomunicatori ai presedintelui liberal ar trebui să arunce o privire şi asupra contribuţiei belice a favoriţilor lor. Aceştia sunt dispuşi să facă tot ce-ar trebui pentru anihilarea lui Băsescu (de exemplu iniţiativa din parlament la care tocmai m-am referit) sau se mulţumesc cu o figuraţie populistă care să nu le strice digestia, care să nu le afecteze pretiosul metabolism?

Cât despre dilema segregaţionistă de pe acest blog: Ponta sau Antonescu?, cu altă ocazie.

Contele de Saint GermainEditorialeCaligula,Calin Tariceanu,Comisia CEC,Comisia Parlamentara Nana,Crin Antonescu,Gabriel Oprea,Gabriela Firea,Harpagon,Kelemen Hunor,Saddam Hussein,santaj,ZgoneaÎntr-un fel suntem privilegiaţi. Ni se oferă, live, un spectacol politic unic. Ca un serial de succes (“Boss” să  zicem) dar fără diluantul ficţiunii. Şi, în plus, interactiv. Tot ce se întâmplă se întâmplă pe pielea noastră, cu contribuţia noastră, fie că suntem protagonişti, figuranţi ori chibiţi zgomotoşi pe...Blog politic si polemic