Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

La Bruxelles, ca şi la Washington, principiul suveranităţii naţionale s-a fumat demult. Lumea este din nou împărţită în imperii iar în interiorul acestora vasalitatea funcţionează la apogeu.

Se fac, cu ocazia diverselor reuniuni internaţionale, poze de grup pentru şedinţele de iluzionism planetar. Reprezentanţii ţărilor mute, printre care şi România, trebuie să dea impresia compatrioţilor lor că au glas, cu sunt egalii stăpânilor din umbră, singurii cu microfonul deschis. Asta pentru întreţinerea naivităţilor despre democraţie şi nediscriminare, pentru domolirea orgoliilor şi a naţionalismelor de acasă.

În realitate însă, fiecare naţiune mică sau medie este constrânsă a urma fără crâcnire o foaie de parcurs stabilită de conclavul imperatorilor. Iar dacă cineva, vreun lider închipuit, greşeşte pasul de defilare, pierde cadenţa sau intonează altceva, îndată se abate asupra lui un strivitor sistem de reglare, mai ceva ca instalaţiile hidraulice olandeze sub presiune, care să restabilească armonia, nivelul de retenţie dorit.

Cândva, prin 2005, într-un moment istoric nefast pentru România, ca la Ialta, oamenii care se joacă pe planiglob cu degetele lor murdare au decis că Traian Băsescu ar putea reprezenta în această ţară de la periferia Europei un bun guvernator al intereselor lor. Suficient de şantajabil, suficient de laş, fără lucruri sfinte şi, mai ales, perfect acomodabil la telecomenzi, acesta era gata să execute orice pentru foarte puţin în schimb (în ceea ce-i priveşte): voluptatea de a-şi călări şi deşela poporul.

Cum distrug în masă  astfel de alianţe imorale, ca şi cum ar călca cu şenilele pe muşuroaie, s-a văzut vara trecută la referendum:

– ditamai Europa nu s-a sfiit deloc s-o pună pe Viviane Reding, cu toată supuranta ei celulită popular europeană,  să-şi ridice poalele până la izvorul vânăt al varicelor doar pentru a-l băga în sperieţi pe pudibondul nostru Victoraş;

– ditamai America, autointitulată “garantul fanion al democraţiei”, nu a ezitat o clipă să trimită la Bucureşti un aventurier cu aptitudini de prestidigitator cu mâneca, marca Las Vegas, un măsluitor de istorie, Philip Gordon, ca să-l înveţe pe măruntul nostru şmenar de port, tocmai exilat de români într-un garaj, cum se ciordeşte la case mari: “cu milioane de voturi declarate, sanchi, fraudate ”…

Mâna cancelariilor străine palmând cu cinism şi neruşinare voturile şi voinţa românilor a fost surprinsă vara trecută limpede, explicit, de către  toţi cei ce au ochi să vadă  şi minţi întregi să priceapă. A fost o demonstraţie oferită pe tavă despre  buzunăreala politică la care se pretează  dulăii dreptăţii  atunci când, dintr-un motiv sau altul, uiumul le este pus în pericol.

Acum asistăm la un nou episod, mangleală cu fereală, în care, având mai mult timp la dispoziţie, cancelariile străine planifică o dare cu jula ceva mai discretă prin ograda românicii, la adăpostul întunericului.

Pentru aceste cancelarii, românii nu sunt altceva decât o turmă perturbatoare, în veşnică transhumanţă, ce ar trebui mai degrabă priponită şi descurajată decât emancipată. Astfel păstorul, potrivit intereselor lor, ar trebui selectat ca şi în ultimii 8 ani, din stirpea satrapilor şi nicidecum pe criterii dictatoriale ale turmei.

Cum Băsescu nu mai poate fi ales, trebuie inventat cu prioritate un succesor convenabil.

De Crin Antonescu nici nu poate fi vorba.  Nu-l au cu nimic la mână, îi enervează discursul său ca de la egal la egal, lipsa de plecăciuni subtextuale şi felaţii idolatre. Cât despre pretenţiile lui de a folosi interesul României ca argument pentru luarea deciziilor importante,  li se pare nu doar o atitudine arogantă ci de-a dreptul instigatoare. Ce-ar fi dacă, apoi, i-ar urma şi alţi bezmetici  exemplul?

Prin urmare mâna dirijorală a cancelariilor străine a dat semnalul  pregătirii cu orice preţ a unui candidat conform.

Asistăm deocamdată doar la uvertura susţinută de alămurile coclite ale propagandei băsiste. În aceste zile nu e ziar, nici televiziune aservită (dacă aveţi răbdarea să verificaţi), în care Crin Antonescu  să nu fie atacat mai cu fiere, mai cu venin, mai cu descântece voodoo, doar doar s-or mai poticni cretinei prin smârcuri care să muşte sau să înfigă acul în pieptul bombat al inamicului.

Există însă în cacofonia acestei uverturi motive melodice care par a prevesti atacuri mult mai subtile. Cum ar fi scoaterea la rampă a tenorului Tăriceanu, dopat, sunt sigur, de promisiuni de susţinere de înaltă vibraţie internaţionalistă.

Observ de asemenea, pe fondul  căutărilor frenetice de alternative la Crin Antonescu, o încercare de reîncălzire  chiar a sleiturii numită MRU. La câţi bani a investit Mossadul în el, nici nu e de mirare.

Probabil, la un moment dat, dacă ghimpele Antonescu nu cedează, va fi dat în lucru însuşi Victor Ponta.

Mă opresc aici. N-aş vrea să furnizez chiar eu idei cu şanse susţinătorilor lui Traian Băsescu.  Până la urmă, cine are urechi, să audă. Iar cine are cap, să-l pună la treabă şi să găsească soluţii.

Contele de Saint GermainEditorialeCrin Antonescu,Ialta,Las Vegas,Mossad,MRU,Philip Gordon,Tariceanu,Victor Ponta,Viviane RedingLa Bruxelles, ca şi la Washington, principiul suveranităţii naţionale s-a fumat demult. Lumea este din nou împărţită în imperii iar în interiorul acestora vasalitatea funcţionează la apogeu. Se fac, cu ocazia diverselor reuniuni internaţionale, poze de grup pentru şedinţele de iluzionism planetar. Reprezentanţii ţărilor mute, printre care şi România, trebuie...Blog politic si polemic