Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

 

MOTTO

Eu cred ca pamintul e plat

asemeni unei scinduri groase,

ca radacinile arborilor il strabat

atirnind de ele-n gol, cranii si oase,

ca soarele nu rasare mereu in acelasi loc

si nici nu rasare acelasi soare,

ci tot altul dupa noroc

mai mic sau mai mare.

Eu cred ca atunci cind sint nori

nu rasare nimic, si ma tem

ca s-a sfirsit definitiv cu sirul de sori

lunecind dinspre iad spre eden.

Atunci trimit pasari dresate

cu ochiul bun si cercetatoare,

care sa-mi spuna-ncotro trebuiesc indreptate

cimpiile, sa-ntilneasca alt soare.

(Nichita Stănescu „“ Laus Ptolemaei „“ Cîmp)

 

Eu cred că o profesiune de credință este cu atât mai prețioasă cu cât reprezintă mai fidel natura genuină a autorului. Nu valoarea ei de adevăr sau de fals îi stabilește caratele ci gradul ei de fidelitate față de original, de adecvare cu Eu-l profund.

Eu cred că erudiția nu este nici condiție, nici garanție pentru asigurarea celei mai oneste reprezentări a mea de către mine însumi. Depinde cum mă transformă acumulările. Dacă ele exaltează reflexele mimetice, instinctul de conchistador sau de gladiator, mă pot transforma, în cel mai bun caz, într-un câștigător de bătălii dar nu și într-un învingător. Invingător înseamnă să-ți îndeplinești menirea. Iar menirea este cea înscrisă în zestrea Eu-lui profund.

Eu cred că prea puțini dintre noi posedă filtre de discernământ  îndeajuns de puternice pentru a le proteja Eu-l profund de forța corupătoare a mentalului colectiv, a invaziei informaționale manipulatorii.  Rezultatul : mintea, în loc de a rămâne controlată de sursa ei, devine controlată, uneori într-un  mod foarte subtil și interesat, de surse adoptive, din afară.

Eu cred că fiecare om are în sine  o lume proprie, adevărată, ideală, marcată de unicitatea sa. Este o lume cu care se naște, diferită de cealaltă, de lumea tuturor, zisă reală. Cei mai mulți, copleșiți de această înzestrare demiurgică, aleg însă, cum se ivește o răspântie, drumul exilului. Un exil în lumea exterioară, acolo unde preiau alții efortul conducerii vieții și minții lor.

Eu cred că adevărații oameni, cei pe care îi respect și în compania cărora mi-ar plăcea să îmi diversific singurătatea, nu se rușinează și nici nu se lasă striviți de lumea lor de la natură, oricât de imperfectă, de utopică, de băsmuită, de contestabilă  ar părea aceasta privită din afară.

 

Lumea lui Ptolemeu s-a construit în jurul unei erori. Dar cât de fascinantă a rămas totuși, peste timp, această lume și cât de autentic, cât de iubit, cât de prețios este și astăzi  Ptolemeu pentru curajul de a fi rămas fidel  erorii sale, atât de fecunde. Iată, până și Nichita si-a cerut o a doua rezidență, în lumea lui Ptolemeu. Cererea lui, transmisă prin curieratul universal al limbajului poetic, s-a intitulat „Laus Ptolemaei”.

Cine dorește să stabilească o legătură între aceste gânduri notate pe fugă și vehemența cu care persoane dragi mie de pe acest blog mi-au amendat o postare recentă, calificându-mă drept xenofob, ultranaționalist etc., este încurajat să o facă.

Vă rog să acceptați însă că și cineva ca mine, de dimensiuni microscopice, are dreptul la lumea lui și poate avea mândria (ori încăpățânarea) de a se prezenta  în lume cu ea, așa cum este.

Contele de Saint GermainEditorialeEu cred,Eu-l profund,Laus Ptolemaei,Nichita Stanescu  MOTTO Eu cred ca pamintul e plat asemeni unei scinduri groase, ca radacinile arborilor il strabat atirnind de ele-n gol, cranii si oase, ca soarele nu rasare mereu in acelasi loc si nici nu rasare acelasi soare, ci tot altul dupa noroc mai mic sau mai mare. Eu cred ca atunci cind sint nori nu rasare nimic, si...Blog politic si polemic