Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

 

MOTTO

Eu cred ca pamintul e plat

asemeni unei scinduri groase,

ca radacinile arborilor il strabat

atirnind de ele-n gol, cranii si oase,

ca soarele nu rasare mereu in acelasi loc

si nici nu rasare acelasi soare,

ci tot altul dupa noroc

mai mic sau mai mare.

Eu cred ca atunci cind sint nori

nu rasare nimic, si ma tem

ca s-a sfirsit definitiv cu sirul de sori

lunecind dinspre iad spre eden.

Atunci trimit pasari dresate

cu ochiul bun si cercetatoare,

care sa-mi spuna-ncotro trebuiesc indreptate

cimpiile, sa-ntilneasca alt soare.

(Nichita Stănescu – Laus Ptolemaei – Cîmp)

 

Eu cred că o profesiune de credinţă este cu atât mai preţioasă cu cât reprezintă mai fidel natura genuină a autorului. Nu valoarea ei de adevăr sau de fals îi stabileşte caratele ci gradul ei de fidelitate faţă de original, de adecvare cu Eu-l profund.

Eu cred că erudiţia nu este nici condiţie, nici garanţie pentru asigurarea celei mai oneste reprezentări a mea de către mine însumi. Depinde cum mă transformă acumulările. Dacă ele exaltează reflexele mimetice, instinctul de conchistador sau de gladiator, mă pot transforma, în cel mai bun caz, într-un câştigător de bătălii dar nu şi într-un învingător. Invingător înseamnă să-ţi îndeplineşti menirea. Iar menirea este cea înscrisă în zestrea Eu-lui profund.

Eu cred că prea puţini dintre noi posedă filtre de discernământ  îndeajuns de puternice pentru a le proteja Eu-l profund de forţa corupătoare a mentalului colectiv, a invaziei informaţionale manipulatorii.  Rezultatul : mintea, în loc de a rămâne controlată de sursa ei, devine controlată, uneori într-un  mod foarte subtil şi interesat, de surse adoptive, din afară.

Eu cred că fiecare om are în sine  o lume proprie, adevărată, ideală, marcată de unicitatea sa. Este o lume cu care se naşte, diferită de cealaltă, de lumea tuturor, zisă reală. Cei mai mulţi, copleşiţi de această înzestrare demiurgică, aleg însă, cum se iveşte o răspântie, drumul exilului. Un exil în lumea exterioară, acolo unde preiau alţii efortul conducerii vieţii şi minţii lor.

Eu cred că adevăraţii oameni, cei pe care îi respect şi în compania cărora mi-ar plăcea să îmi diversific singurătatea, nu se ruşinează şi nici nu se lasă striviţi de lumea lor de la natură, oricât de imperfectă, de utopică, de băsmuită, de contestabilă  ar părea aceasta privită din afară.

 

Lumea lui Ptolemeu s-a construit în jurul unei erori. Dar cât de fascinantă a rămas totuşi, peste timp, această lume şi cât de autentic, cât de iubit, cât de preţios este şi astăzi  Ptolemeu pentru curajul de a fi rămas fidel  erorii sale, atât de fecunde. Iată, până şi Nichita si-a cerut o a doua rezidenţă, în lumea lui Ptolemeu. Cererea lui, transmisă prin curieratul universal al limbajului poetic, s-a intitulat “Laus Ptolemaei”.

Cine doreşte să stabilească o legătură între aceste gânduri notate pe fugă şi vehemenţa cu care persoane dragi mie de pe acest blog mi-au amendat o postare recentă, calificându-mă drept xenofob, ultranaţionalist etc., este încurajat să o facă.

Vă rog să acceptaţi însă că şi cineva ca mine, de dimensiuni microscopice, are dreptul la lumea lui şi poate avea mândria (ori încăpăţânarea) de a se prezenta  în lume cu ea, aşa cum este.

Contele de Saint GermainEditorialeEu cred,Eu-l profund,Laus Ptolemaei,Nichita Stanescu  MOTTO Eu cred ca pamintul e plat asemeni unei scinduri groase, ca radacinile arborilor il strabat atirnind de ele-n gol, cranii si oase, ca soarele nu rasare mereu in acelasi loc si nici nu rasare acelasi soare, ci tot altul dupa noroc mai mic sau mai mare. Eu cred ca atunci cind sint nori nu rasare nimic, si...Blog politic si polemic