Scorul acestui articol
[Total: 152 voturi. Media: 4.9]

Am încercat de multe ori să-mi închipui că păşesc pe acelaşi trotuar cu Mihai Eminescu. Câţiva paşi în urma lui, atât cât să nu-l deranjez, dar, totuşi, suficient de aproape ca să-l observ neretuşat, să-i simt aura, să-l adulmec, să-i aud paşii şi să mă pot amăgi cu gândul că, o clipă, am respirat acelaşi aer cu el.

Acest dor, în această formă, nu s-a născut întâmplător. Eram student (1969), cu imaginaţia înflăcărată de lecturile subversive ale epocii, când, într-una dintre plimbările mele fără vreun scop  anume pe străduţele Pieţei Amzei am observat în faţa mea, la 10 paşi distanţă, silueta inconfundabilă a lui Nichita. Am avut un frison. Îl descoperisem, ca poet obsedant, cu doi ani în urmă câd îi apăruse volumul “11 elegii”. Am urmărit după aceea tot ce publica prin revistele literare, pândindu-i cu nerăbdarea îndrăgostitului ce-şi aşteaptă iubita la gară publicarea următorului volum. Care tocmai apăruse cu o lună înaintea acestei întâlniri pe care o evoc şi care se intitula “Necuvintele”.

Memorasem, deja, o mulţime de versuri din noua apariţie. Mă obsedau însă două, cu care începea poemul “Cântec de trei”:

“Noi suntem doi, tu ești singură,
de-aceea te lăsăm să faci ce vrei tu.”

Şi atunci l-am văzut pe Nichita în faţa mea. Prima frică a fost că va dispărea tot aşa cum apăruse. Am slalomat grăbit printre cei care ne despărteau până am ajuns în umbra lui (chiar bătea soarele astfel). I-am inhalat o parte din expiraţie, căci fuma şi am simţit din belşug în nări fumul de ţigară ce se plimbase prin lăuntrul lui.

Mi-a fost ruşine să încerc să-i vorbesc, să-i tulbur puţinele clipe în care părea a fi un om ca toţi oamenii.

La o intersecţie el a luat-o la stânga iar eu am mers, pe drumul meu fără vreun scop, tot înainte.

Acum poate inţelegeţi mai bine fantasma mea cu Mihai Eminescu. S-a născut din emoţia întâlnirii cu Nichita, emoţie după regăsirea căreia am jinduit mereu de atunci şi pe care am simţit-o reactivată, miraculos, de moartea reginei Elisabeta a II-a.

Cu câţiva ani în urmă am vizitat Londra şi am ajuns, inevitabil, şi la porţile palatului Buckingham. Prima senzaţie a fost de freamăt interior, ca şi cum aş fi pătruns într-un câmp magnetic ce repoziţiona inlăuntrul meu atomii responsabili cu definirea propriilor mele dimensiuni. Nu atât grandoarea clădirii ori impresia de basm creată de spectacolul schimbării gărzii mă emoţiona în acest fel ciudat cât gândul că în dosul acelor ziduri stau nişte fiinţe mitologice în carne şi oase, cu care respir acelaşi aer. Mă cufundam, pentru câteva clipe, în istoria pe care ele o torceau de zeci de ani live, ca pe un fuior de lână, primind în dar o energie a momentului ca un certificat de participare (e drept, infinitezimală) la această istorie.

Astfel de trăiri sunt importante pentru mine. Mă sprijină atunci când mă clatin, mă încarcă, îmi dau un sens, îmi dau o apartenenţă la ceva ce depăşeşte prezentul imediat.

Mă fac să simt că sunt şi eu o cuantă, acolo, într-o lume în care regina a fost newtoniană.

Moartea Majestăţii Sale Elisabeta a II-a ne-a prilejuit tuturor o mai bună cunoaştere a calităţilor ei excepţionale. Un monarh rar, de modă veche, pentru care valorile morale chiar contau.

Cum cu har o caracterizează Cornel Nistorescu într-un moment de jurnalism poetic, regina Elisabeta a II-a “a fost cea mai frumoasă Regină, a fost soția impecabilă și mama atentă, a fost bunicuța veselă și a fost longevivă ca Regatul, făcînd din comportamentul regal o profesie de ținut în frîu un imperiu. A luminat șapte decenii cu zîmbetul și cu farmecul ei discret, tonic, dătător de speranță”.

A fost o regină care a domnit cu naturaleţe peste trei timpuri, trecut, prezent şi viitor, nu doar contemplându-le dar şi influenţându-le, ca şi cum acestea ar fi fost subordonate destinului ei şi nu invers.

Din prezentul pe care regina l-a dominat printr-o personalitate excepţional augustă, s-a întors critic şi în trecut, a păşit cu stoicism şi în viitor ori de câte ori a fost nevoie. S-a întors în trecut, de pildă, pentru a corecta şi nuanţa la modul cât se poate de realist aspecte ale regalităţii sale de 7 decenii ilustrată în serialul The Crown. S-a proiectat în viitor, de pildă, contribuind nemijlocit la definitivarea şi validarea sofisticatelor proceduri privind funeraliile sale, succesiunea la tron şi continuitatea unei dinastii ameninţată din toate părţile.

Tot ce vedem în serialul The Crown a fost anterior văzut şi acceptat şi de domnia sa, ceea ce dă filmului o preţioasă dimensiune de autenticitate şi un relief de efigie. Asistăm la o plimbare în trecut adusă la timpul prezent prin însăşi participarea protagonistei ca un ghid din umbră.

La fel, tot ce vedem în aceste zile ca proceduri privind funeraliile reginei dar şi transferul puterii către succesorul acesteia a fost văzut şi acceptat înainte de către Majestatea Sa Elisabeta a II-a printr-o incursiune în viitor care să pregătească regizarea cât mai aproape de exigenţele şi tradiţiile celui mai mare regat al planetei a acestui prezent pe care îl trăim noi azi.

Merită un omagiu cât mai larg această personalitate cu care am avut şansa să fim contemporani.

Va rămâne, înainte de orice, un simbol. Este, deja, un personaj mitic despre care s-au scris şi se vor scrie biblioteci întregi. În memoria istoricilor şi a exegeţilor de profil vor fi reţinute, predilect, marile ei fapte de om de stat, de domnitor dedicat cu un exemplar spirit de sacrificiu menirii sale.

În memoria mea, însă, imaginea cea mai prezentă şi impresionantă din multele evocări scoase din arhive cu acest prilej este una legată de reacţia pur umană a aceste regine extraordinar de complexe, atunci când, în cadrul unei ceremonii oficiale, fiul ei, Charles, a surprins-o adresându-i-se, în afara protocolului, cu apelativul “mummy” (vezi aici).

Contrariată de această abatere de la protocol Regina Elisabeta a ridicat privirea, cumva mustrător, către Charles; apoi, ajutată de primirea caldă a asistenţei, Mama Elisabeta a zâmbit, cu îngăduinţă, către fiul său pus pe glume.

Nu-i uşor să domneşti peste trei timpuri. Pentru că asta presupune o prezenţă vie in fiecare dintre ele, nu doar ca gând ci şi ca faptă.

Pentru cei lipsiţi de imaginaţie şi de simţul istoriei Majestatea sa, Elisabeta a II-a, este acum doar un sicriu depus pe un catafalc.  Pentru mulţi alţii, însă, ea este istoria însăşi, o construcţie plină de tâlcuri şi pilde, precum piramidele egiptene pentru care sarcofagele în jurul cărora au fost ridicate devin, cu timpul, doar un pretext al măreţiei.

Legătura făcută aici între Mihai Eminescu, Nichita Stănescu şi regina Elisabeta a II-a poate părea, unora, forţată. Pentru mine, însă, ea pleacă de la un numitor comun: fascinaţia.  Fascinaţia pe care am resimţit-o atunci când, pentru o clipă, real sau virtual, m-am aflat în haloul fiecăruia dintre cei trei.

Starea aceea de bine, sentimentul de rost şi sens pe care mi l-au provocat apropierile descrise mai sus, mi-au venit în minte acum, când regina, prin magnetismul său aparte, ne-a făcut să uităm de război, de scumpiri, de pandemie.

Da, este vorba de acel magnetism aparte pe care îl transmit nemuritorii planetei celor ce împrumută inspiraţie şi putere din esenţa nemuririi lor.

Închei cu o nedumerire. Pe tot parcursul drumului scotian de la Balmoral la Edinburgh maşina din cortegiul funeral care purta sicriul cu trupul reginei  a fost un Mercedes, în timp ce toate celelalte maşini care o urmau erau de fabricaţie englezească. Mi-e greu să cred că, în condiţiile unei organizări atât de minuţioase, aceasta a putut fi o scăpare şi nu ceva premeditat.

Şi atunci mă întreb, fiind vorba de britanici adica maeştrii subînţelesurilor: ce oare au vrut să transmită prin asta?

La Londra lucrurile s-au schimbat, s-a trecut pe Rolls Royce, dar dece, în Scoţia, Mercedes?

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/09/Regina.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/09/Regina-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialecortegiu mortuar,Eminescu,funeralii,Mercedes,Nichita Stanescu,regina Elisabeta a II-a,Rolls Royce,The CrownAm încercat de multe ori să-mi închipui că păşesc pe acelaşi trotuar cu Mihai Eminescu. Câţiva paşi în urma lui, atât cât să nu-l deranjez, dar, totuşi, suficient de aproape ca să-l observ neretuşat, să-i simt aura, să-l adulmec, să-i aud paşii şi să mă pot amăgi cu gândul...Blog politic si polemic