Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

(Comentariu inspirat de articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat “Drumul spre sine” dar, mai ales, de un comentariu la acest articol pe care il voi publica la rubrica “Musafiri pe blog”.

 

Când poetul a spus “timpul trece ca un amănunt”  probabil că a fost străfulgerat de sentimentul improvizaţiei umane în perceperea acestei dimensiuni negeometrice, timpul, pentru care nu suntem dotaţi.  Acelaşi sentiment îl resimt şi eu, de fiecare dată, când trecem dintr-un an calendaristic în altul. Un punct de inflexiune forţat, într-o continuitate fără unghiuri. O secundă de salt artificial în care nu se întâmplă nimic, în care nicio treaptă, niciun prag, nicio ştachetă nu împinge obiectiv la o ruptură de altitudine.

Plictis generalizat şi o tot mai accentuată dorinţă de autoamăgire.

Am încercat să ies din această acalmie, din acest sindrom de metabolism au ralenti, căutând enervarea în presă. Tentativă eşuată. Şi ziariştii şi politicienii se pare că s-au lăsat pradă unei sieste prelungite, unui non combat de armistiţiu. Nu am găsit nimic incitant. Însă, tot scormonind, am dat peste ceva bun ca digestiv, articolul lui Andrei Pleşu din Dilema Veche intitulat “Drumul spre sine”.

Lectură agreabilă, ca o vizită cu ghid într-un muzeu al oglinzilor interioare. Sunt ghizi de tip prospect comercial, care-ţi confirmă exact ce vezi, cu lupa poziţionată pe aparenţe, pe contururi, şi sunt ghizi cu har, care se proiectează pe sine în oglinzile tale interioare, făcându-te să-ţi însuşeşti reprezentările lor ca si cum ţi-ar aparţine. Andrei Pleşu face parte din această a doua categorie. Ascultându-i aparteul, m-am simţit  disputat de două atracţii:

pe de o parte farmecul ademenitor al retoricii sale cu bule, un îndemn la acceptare şi supunere fără prea multe scrupule demonstrative,

pe de altă parte  scepticismul meu, al dependentului de rigoare, această forţă centripetă care se împotriveşte oricărei tendinţe de evadare din logică doar de dragul negării ideii de punct de sprijin.

Spus mai direct, cu sufletul îmi plăcea ce citeam, cu mintea îmi dădea îndoieli. Chiar mă întrebam unde să fie defectul?!

Până când am avut inspiratia să citesc comentariul postat pe forum şi semnat de @obs, intitulat Sfântul Robinson Crusoe. Acest text, scris cu mâna sigură, propune argumente ce mi se par nu doar redutabile ci, pe alocuri, chiar seducătoare. Nu am înfumurarea de a mă considera îndeajuns de calificat pentru a ridica, chiar eu, mâna unuia dintre combatanţii Andrei Pleşu şi @obs, însă aprecierea de “seducătoare” mi-o permit, ea decurgând din gusturi.

Comentariul menţionat confirmă încă o data, dacă mai era nevoie, faptul că doar competenţa poate fi contrapusă cu succes competenţei atunci cand vicii de fabricaţie intuite se doresc a fi şi dovedite cu temeinicie.

Îl felicit pe @obs pentru eseul său, pe care îl prezint şi vizitatorilor acestui blog, în cadrul rubricii “Musafiri pe blog”.

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Dilema Veche,Drumul spre sine,Robinson Crusoe(Comentariu inspirat de articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat 'Drumul spre sine' dar, mai ales, de un comentariu la acest articol pe care il voi publica la rubrica 'Musafiri pe blog'.   Când poetul a spus “timpul trece ca un amănunt”  probabil că a fost străfulgerat de sentimentul improvizaţiei...Blog politic si polemic