Din nou împreună
(Comentariu inspirat de articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat „Drumul spre sine” dar, mai ales, de un comentariu la acest articol pe care il voi publica la rubrica „Musafiri pe blog”.
Când poetul a spus „timpul trece ca un amănunt” Â probabil că a fost străfulgerat de sentimentul improvizației umane în perceperea acestei dimensiuni negeometrice, timpul, pentru care nu suntem dotați. Â Același sentiment îl resimt și eu, de fiecare dată, când trecem dintr-un an calendaristic în altul. Un punct de inflexiune forțat, într-o continuitate fără unghiuri. O secundă de salt artificial în care nu se întâmplă nimic, în care nicio treaptă, niciun prag, nicio ștachetă nu împinge obiectiv la o ruptură de altitudine.
Plictis generalizat și o tot mai accentuată dorință de autoamăgire.
Am încercat să ies din această acalmie, din acest sindrom de metabolism au ralenti, căutând enervarea în presă. Tentativă eșuată. Și ziariștii și politicienii se pare că s-au lăsat pradă unei sieste prelungite, unui non combat de armistițiu. Nu am găsit nimic incitant. Însă, tot scormonind, am dat peste ceva bun ca digestiv, articolul lui Andrei Pleșu din Dilema Veche intitulat „Drumul spre sine”.
Lectură agreabilă, ca o vizită cu ghid într-un muzeu al oglinzilor interioare. Sunt ghizi de tip prospect comercial, care-ți confirmă exact ce vezi, cu lupa poziționată pe aparențe, pe contururi, și sunt ghizi cu har, care se proiectează pe sine în oglinzile tale interioare, făcându-te să-ți însușești reprezentările lor ca si cum ți-ar aparține. Andrei Pleșu face parte din această a doua categorie. Ascultându-i aparteul, m-am simțit disputat de două atracții:
pe de o parte farmecul ademenitor al retoricii sale cu bule, un îndemn la acceptare și supunere fără prea multe scrupule demonstrative,
pe de altă parte  scepticismul meu, al dependentului de rigoare, această forță centripetă care se împotrivește oricărei tendințe de evadare din logică doar de dragul negării ideii de punct de sprijin.
Spus mai direct, cu sufletul îmi plăcea ce citeam, cu mintea îmi dădea îndoieli. Chiar mă întrebam unde să fie defectul?!
Până când am avut inspiratia să citesc comentariul postat pe forum și semnat de @obs, intitulat Sfântul Robinson Crusoe. Acest text, scris cu mâna sigură, propune argumente ce mi se par nu doar redutabile ci, pe alocuri, chiar seducătoare. Nu am înfumurarea de a mă considera îndeajuns de calificat pentru a ridica, chiar eu, mâna unuia dintre combatanții Andrei Pleșu și @obs, însă aprecierea de „seducătoare” mi-o permit, ea decurgând din gusturi.
Comentariul menționat confirmă încă o data, dacă mai era nevoie, faptul că doar competența poate fi contrapusă cu succes competenței atunci cand vicii de fabricație intuite se doresc a fi și dovedite cu temeinicie.
Îl felicit pe @obs pentru eseul său, pe care îl prezint și vizitatorilor acestui blog, în cadrul rubricii „Musafiri pe blog”.
https://www.conteledesaintgermain.ro/din-nou-impreuna/03-01-2012Editorialeandrei plesu,Dilema Veche,Drumul spre sine,Robinson Crusoe(Comentariu inspirat de articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat 'Drumul spre sine' dar, mai ales, de un comentariu la acest articol pe care il voi publica la rubrica 'Musafiri pe blog'. Când poetul a spus 'timpul trece ca un amănunt' Â probabil că a fost străfulgerat de sentimentul improvizației...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Domnul Plesu nu are obligatia sa mantuie sau sa fie perfect. Nici nu are obligatia sa scrie exact despre ce doresc unii din cititorii sai. In calitate de editorialist, are insa obligatia morala si chiar materiala sa scrie articole de calitate pentru publicul elevat care citeste Dilema Veche. Obligatie de care nu se achita intotdeauna, insa articolul de fata este unul decent. Renunta la umori si frivolitati (gen Moni si Iri) sau insinuari politice.
Chiar daca este poate inexact, articolul contine un indemn laudabil: interiorizarea si stapanire de sine intru desavarsire. Intr-o natie condusa de toane si dominata de frivol, imaginea multilor filozofii insetati de desavarsire este o alegorie potrivita. In spiritul Craciunului, invocarea dimensiunii colective a mai binelui interior este bine venita. Una peste alta, desi insailat, articolul incearca sa ne transpuna intr-o ipostaza superioara spiritual, deci e de bine.
Intr-o chemare la echilibru interior, bietii specialisti primesc un dos de palma similar cel aplicat de presedintele jucator copilului din Ploiesti. Cu ce i-or fi gresit biologii, economistii, metalurgistii, cofetarii (etc, etc) dlui Plesu, de strica serenitatea atmosferei cu pliciuirea lor, ma lasa perplex. A face paralela intre orgoliul profesional si desavarsirea eului, e un demers de o superficialitate pe care putine exemplare, chiar de „specialisti”, il pot intreprinde. Dar ma rog, tocmai zisesem ca trebuie sa ne sculptam interior, we are working on that „¦
Oricum, sunt curios pe unde o sa duca drumurile ortodoxiei in articolele domnului Plesu. Exista déjà o reticenta, chiar repulsie a multora fata de analiza subiectului ortodoxiei. Nu sunt de acord, ortodoxia face intr-adevar parte din fiinta noastra, insa ar trebui pusa in lumina potrivita. Fata de antreprenoriatul protestant, mesianismul adesea sado-mazochist catolic sau martialitatea musulmana, bietii ortodocsi apar ca niste vertabili hipioti, cu multe bile albe de la mine. Prefer oricand un consolator de vaduve unui inchizitor cu torta aprinsa, cred ca mantuirea e mult mai garantata daca il lasi pe om sa cujete un pic la nemurirea sufletului decat daca il pui sa sarute repde crucifixul inainte sa ii pui latul de gat.
Am insa o cumplita banuiala ca viziunea mea bucolica nu este pe gustul maestrului, asa ca astept cu placere articole viitoare. In ceea ce priveste legatura dintre crestinism si liberalism, de acord, doar conceptele practice, politice si economice de liberalism au fost fundamentate pe Biblie, sunt insa curios ce savoare va aduce introspectia ortodoxa asupra acestei teme care a fost abordata la greu (in sens afirmativ) de lumea anglo saxona si care a fost negata sustinut de lumea catolica.
Si acum, fiindca am fost critic, imi permit sa va propun urmatorul clip – dedicatie speciala pentru Lucian Davidescu. Am rugamintea sa aveti rabdare cu el si sa faceti o paralele intre sursele de putere ale „vestului” si tarele Romaniei actuale, nu pentru o mare fala intelectuala, ci pentru izolarea actiunilor politice concrete necesare.
http://www.youtube.com/watch?v=xpnFeyMGUs8
Hmmm,cum să înțeleg asta:”Spus mai direct, cu sufletul îmi plăcea ce citeam, cu mintea îmi dădea îndoieli. Chiar mă întrebam unde să fie defectul?!”Păi,nu este niciun „defect”!Este normal ca „sufletului” să-i placă sau să nu-i placă ceva,el fiind dominat de sentimente.Și este normal că mintea,care lucrează cu idei,cu rațiune,să se îndoiască(Dubito ergo sum…).Aș putea să înțeleg că,referitor la Pleșu,dar și în general,sufletul sărmanului Conte este sfâșiat de rațiunea (auto)înțelegerii care nu concordă cu sentimentele(artistice…).Pot să spun numai că sentimentele sunt întotdeauna mai puternice decât rațiunea.De aici obsesia pentru Pleșu care,vai,rațional vorbind,nu ar trebui să existe.Dar așa sunt artiștii „simt enorm și văd monstruos”.La mulți ani,Conte!Îți doresc un an fericit și plin de „succesuri” sentimentale și…artistice.