Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

Au profitat de comunism când comunismul era la putere, publicând în turbulenţa sectaristă a acestuia chiar mai uşor, mai nederanjaţi şi cu tiraje mai de răsfăţ, decât propagandiştii de la Ştefan Gheorghiu.

Au profitat de comunism şi mai târziu, înfigându-şi colţii în el, când acesta, decăzut în stârv, putea fi atacat fără riscuri, din toate unghiurile şi pe toate gusturile, oricât de canibalice.

Precum trişorii de la pariuri, tactica lor a fost mereu de a aştepta mai întâi aflarea învingătorilor şi abia după aceea de a pune miza pe masă şi de a-şi însuşi dividendele.

Ei, care astăzi ni se înfăţişează ca fiind cei mai inverşunaţi inamici ai comunismului, nu au catadicsit să ridice nici măcar o sprânceană reprobativă când Ceauşescu dărâma biserici şi le poprea colegii de profesie la domiciliu sau pe după graţii.

În vreme ce Paul Goma ori Dorin Tudoran ori Gabriel Andreescu ori Mircea Dinescu făceau disidenţă anticomunistă pe viaţă şi pe moarte, înfruntând monstrul şi sfidându-l până la turbare, ei, ceilalţi, jucătorii la sigur, îşi vedeau liniştiţi de căldurica lor, împlinindu-se uniform şi fără gust ca nişte roşii de seră.

Astfel au reuşit să fie exponenţii unei aristocraţii contrafăcute, atât înainte de 1989 cât şi în prezent.

Gestul suprem de eroism anticomunist al domnilor Liiceanu şi Pleşu, pe când Liviu Babeş protesta dându-şi foc pe pârtia de schi Bradu de la Poiana Brasov, pe când Doina Cornea şi Mircea Dinescu erau arestaţi la domiciliu, era de a-şi savura în tihnă roadele Jurnalului de la Păltiniş şi ale Epistolarului. Despre care, în epocă, circula legenda că ar fi nişte scrieri subtil conspirative, un rod al jocului la două capete al Securităţii, o probă de bărbăţie morală a autorilor. Această legendă a fost complet contrazisă de dezvăluirile postcomuniste care, pe de o parte, ne-au înfăţişat un Gabriel Liiceanu egoist şi laş până la muţenie înainte de 1989 iar pe de altă parte oportunist (înzestrarea lui cu Editura Politică) şi ipocrit cu icnete (Apel către lichele), după 1989. Cât despre Andrei Pleşu, ce probă de verticalitate morală mai tulburătoare ar putea fi adusă decât scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Nicolae Ceauşescu pentru a cerşi mai multă păpică şi mai multă căldurică. Ambii, adevăraţi şi neîmpăcaţi anticomunişti.

Să nu-l uităm nici pe mai tânărul lor coleg de arme, Mircea Cărtărescu, un alt produs de propagandă, ambalat pentru export,  al regimului Ceauşescu. Care, în anul de graţie 1989, a primit (de la cine oare?) Premiul Academiei pentru proza “Visul” publicată anterior. Probabil că am da dovadă de scandaloasă tendenţiozitate dacă ne-am gândi măcar o clipă că, prin aceasta, a fost răsplătit de un regim vigilent până la paranoia; răsplătit pentru merite cum ar fi că nu asculta Europa Liberă şi nu se solidariza cu fronda politică a unor colegi de breaslă.

Ei bine, toţi aceşti intelectuali, introvertiţi până la complicitatea tăcerii pe când România se numea Republică Socialistă, au devenit brusc, după 1989, frenetici şi vocali anticomunişti practicanţi, revendicându-şi pactul cu diavolul din jilţul Cotrocenilor tocmai de la acest sentiment copleşitor.

Ei îl iubesc şi îl sprijină pe Traian Băsescu nu pentru privilegii şi voluptăţi de burdihan, ori pentru cărţile pe care acesta le ţine pe noptieră (probabil pentru a omorâ ţânţari cu ele, noaptea – reflex de om de apă) ci pentru că EL – Măria Sa, a condamnat comunismul în Parlament şi ţine ţara la adăpost de Ion Iliescu. Adânc!

Printr-un capriciu al astrelor însă, toţi anticomuniştii pe care i-am pomenit mai devreme şi care au avut curajul să i se opună pe faţă lui Ceauşescu, nu cred deloc că Traian Băsescu i-ar reprezenta în această luptă, că din lup securist s-a putut metamorfoza peste noapte în dulău de stână.

Şi astfel, în elanurile noastre reformatoare, suntem puşi a alege între două tabere: tabăra “anticomunistului” Traian Băsescu, susţinută de o aristocraţie contrafăcută, în căutare de pretexte ideologice întru conservarea binelui de sub curea şi tabăra împotriva securistului Traian Băsescu, unde regăsim, ce curios, nu doar milioane de români flămânzi (şi totuşi sătui) dar şi pe “trădătorul de ţară” Mihai I.

Cum vă stă, boieri dumneavoastră Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu, să mărsăluiţi cu caftanele voastre, pe care înşivă le-aţi ornat uneori cu fraze meşteşugite, în coloana zgomotoasă pe care Traian Băsescu, în tunică de corsar şi fără Dumnezeu,  o opune Regelui Mihai şi al său Nihil Sine Deo?

Nu vă e teamă că o să vă acuze posteritatea de caftane contrafăcute? Nu vă sună a început de decădere?

Sau, având în vedere că nu posteritatea vă furnizează păpica, părerea ei nu vă mai interesează?

Contele de Saint GermainEditorialeboieri,caftane,cartarescu,Ceausescu,Doina Cornea,Dorin Tudoran,Editura Politica,Epistolar,Gabriel Andreescu,Ion Iliescu,Jurnalul de la Paltinis,Liiceanu,Mircea Dinescu,Nihil Sine Deo,Paul Goma,Plesu,regele Mihai,Stefan GheorghiuAu profitat de comunism când comunismul era la putere, publicând în turbulenţa sectaristă a acestuia chiar mai uşor, mai nederanjaţi şi cu tiraje mai de răsfăţ, decât propagandiştii de la Ştefan Gheorghiu. Au profitat de comunism şi mai târziu, înfigându-şi colţii în el, când acesta, decăzut în stârv, putea fi...Blog politic si polemic