Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Ce altceva poate fi considerat Mircea Mihăieş decât întruchiparea viziunii lui H.R. Patapievici despre talent, profesionalism, devotament faţă de cultura românească şi, imperativ, despre apolitism. Dacă mai privim şi spre un alt preferat al lui Pata, Cristian Neagoe (cel cu ketamina, de la New York), ne putem lămuri întrucâtva cam ce gusturi împotriva naturii are preşedintele ICR, cam ce şleahtă de pramatii s-a aciuat la umbra devianţelor sale.

Dar nu despre HRP îmi propun să vorbesc acum (am făcut-o recent în textul intitulat “Fecioara cu strungăreaţă”, publicat pe blog) ci despre Mircea Mihăieş, acest Haplea zărghit, la care neliniştea agresivă manifestă, mai nou, o simptomatologie de filoxeră.

Asistăm, cu fiecare nou articol al acestui deformator de gramatici, la o destrămare. La un fel de beţie cu alcool metilic, distilat de lemn de limbă de mahalagiu.  O beţie născătoare de aberaţii, care otrăveşte, care putrezeşte, care alienează. Logica e abolită, perceperea realităţii răsturnată şi atunci apar raţionamente precum următorul:

 

“Ultimele alegeri au arătat că jumătate dintre români nu dau doi bani pe propria soartă. S-au bulucit în strunga roşie a neo-bolşevismului, conduşi de ura demagogilor ahtiaţi de putere, care le-au promis bunăstare eternă, bani fără muncă şi, mai ales, “linişte.”

Lasă demenţa de ansamblu a construcţiei dar să introduci neo-bolşevismul în oferta politică a USL (sau a oricărei alte forţe politice din România de azi), e indiciu de criză de inspiraţie în stadiu terminal. Cât despre “jumătate dintre români nu dau doi bani pe propria soartă”, ar fi caraghios să comentez precaritatea aritmeticii unui filolog când acesta dă rateuri chiar la acordul subiectului cu predicatul. Cealaltă jumătate unde s-o găsi? În cei 15% ai dragilor săi pedelei?

Să mai admirăm un exemplu de bufeu delirant mihăiescian:

“O cunoaşteţi: tăcerea aceea asurzitoare, în care se aude o singură voce, emanată din mijlocul hoardelor minereşti, […] Ştiu că scenariul e coşmăresc, însă nu l-am scris eu. El e construit zi de zi, prin mii de canale, de cei doi lideri aflaţi pe cai mari, Ponta şi Antonescu”.

Autorul aude “o singură voce” şi anume aceea a celor doi lideri, Ponta si Antonescu. Nu şi-o fi pus căştile stereo? Sau să ne mulţumim cu explicaţia că, săracul, a început să audă voci?

Ar mai fi de remarcat şi originalitatea metaforei “tăcerea asurzitoare”, o stucatură la care apelează mulţi scriitori tencuitori. Mircea Mihăieş nu se limitează însă la prefabricate de serie; produce şi dă drumul în pagină propriilor pitici:

“Cu atât mai mult cu cât Gâdea şi Badea nu-şi mai rotesc ochii ca melcii înfuriaţi”.

Este că aţi văzut “melci înfuriaţi’? Şi cum îşi rotesc aceştia ochii ca elicele pufului de păpădie în care suflă, de când a dat în mintea copiilor bătrâni, Mircică Mihăieş?

 

Până la urmă ar trebui să râdem mai puţin şi să zicem, precum înţelepciunea populară: ferească Dumnezeu!

Contele de Saint GermainEditorialeAntonescu,Badea,Cristian Neagoe,Gadea,HR Patapievici,Mircea Mihaies,neo-bolsevism,PDL,Ponta,USLCe altceva poate fi considerat Mircea Mihăieş decât întruchiparea viziunii lui H.R. Patapievici despre talent, profesionalism, devotament faţă de cultura românească şi, imperativ, despre apolitism. Dacă mai privim şi spre un alt preferat al lui Pata, Cristian Neagoe (cel cu ketamina, de la New York), ne putem lămuri întrucâtva...Blog politic si polemic