Scorul acestui articol
[Total: 24 voturi. Media: 4.3]

M-am săturat de lașitatea „îndreptățita”, de revărsarea publică „scuzabilă” a osânzei sub formă de siluete umane, purtând pe piept însemne ale unor respectabile demnități. M-am saturat de tremurul gelatinos, în microfoane de înaltă fidelitate, al vocilor sugrumate de târșală, de paloarea închipuiților noștri politicieni rămași fără pic de sânge în instalație de îndată ce își aud numele citat la DNA.


Mă urmăresc, cu infinită jenă pentru specie dar mai ales pentru neam, imaginile din parlament cu Varujan Vosganian ritualic, ștergându-și ochii înroșiți de îndoieli mistice, cu Dan Șova miruit de o aspirantă la magia albă, strângând ca-n transă mâinile colegilor ce urmau să-i îndese bilele negre ale condamnării în urne ori de Monica Iacob Ritzi folosindu-și până și copilașii în pledoaria, deznădăjduită, întru milostivire.
Toți oamenii aceștia (și mulți alții, ca ei, ce nu mai au loc aici) se considerau, în sinea lor, nevinovați sau mult mai puțin vinovați decât susțineau actele de acuzare. Se considerau victime de conjunctură ale unui instrument politic represiv, dar nu aveau curajul să ridice capul și glasul împotriva lui, să-l denunțe. Aleseseră să nu supere monstrul, mizând undeva, în subconștient, pe clemența acestuia.
Fuseseră, desigur, influențați și de colegii lor mai mari în rang, șefi pe la partide, care, ca într-un dresaj cu papagali ce pronunță cuvinte dar nu știu ce vorbesc, declamau mecanic formule primite pe telefoanele mobile despre independența justiției, despre neamestecul politicienilor în comentarea dosarelor, despre lupta împotriva corupției împiedicată de parlamentarii care nu votează cererile de arest preventiv formulate de procurorii DNA împotriva altor parlamentari. Un întreg limbaj de lemn pe această speță a fost injectat de profesioniștii dresajului în subconștientul papagalilor de la București aleși pentru reprezentații. Deși nu credeau o iotă în valabilitatea formulelor introduse peste rând în repertoriu, și Gorghiu și Blaga și Ponta și Oprea le repetau mantric ca să dea bine, să vadă ambasadorii străini și funcționarii de la Bruxelles însărcinați cu MCV-ul că politicianul român prinde repede, că nu trebuie să-i spui de două ori cum bate vântul ca să-și așeze pălăria, șmecherește, pe sprânceana potrivită.
Efectele, pe care eu (dar nu numai eu) le-am prevăzut până la detaliu de funcții și nume proprii, au demonstrat la virgulă că monstru-i monstru, oricât dres am întinde și umanism capitalist am risipi pentru deghizarea lui în salvatorul națiunii. Mărturie stau celulele de la Rahova, Poarta Albă, Târgșor, ticsite de aleși ai țării care, pe când erau liberi și nu credeau că lor li se poate întâmpla așa ceva, declamau și ei, patetic, despre câtă încredere au în justiție și cât de nociv este să-i pună cineva la îndoială, acesteia, corectitudinea ori bunele apucături.
Propaganda torționaristă a ajuns să facă din nobila idee de autoapărare, un stigmat. Contești acuzațiile care ți se aduc? Arest preventiv. Susții că procurorul a greșit? Noi capete de acuzare.
De puține reacții demne, de autoapărare, am avut parte în ultima vreme. Cea mai notabilă a fost a Elenei Udrea. Să se înțeleagă bine un lucru: faptul că ai o vinovăție reală nu-ți anulează dreptul de a te lupta cu abuzurile la care ești (sau crezi că ești) supus. Multe dintre acuzațiile Elenei Udrea la adresa monstrului bicefal SRI – DNA se confirmă: poliție politică, folosirea dublei măsuri, implicarea nepermisă, anticonstituțională, în lupta pentru putere, fabricare de dosare la ordin, tăinuire sau distrugere de informații, protejarea unor tabere și politicieni de vârf, încurajarea delațiunii cu direcționarea doar spre anumite ținte… O să-mi spuneți că nu e meritul, nu e curajul doamnei Udrea că a făcut toate aceste dezvăluiri ci este doar un efect al disperării că va ajunge la pușcărie. Atunci de ce nu au trăit același efect al disperării și Dan Șova, și Monica Ritzi și Gabriel Oprea și Tiberiu Nițu și alții, mulți, care în loc să iasă la bătaie, să-și asume riscuri pentru apărarea onoarei lor, au preferat să pedaleze, înmuiați de nădușeală, pe tămâierea necondiționată a justiție marca Kovesi – Coldea iar acum se află după gratii sau în drum spre celulă?
O altă reacție curajoasă la morbul abuzului de putere tot mai vizibil la temutul binom, reacție de demnitate pe care o salut cu surprindere amestecată cu speranță, este cea a lui Călin Popescu Tăriceanu. Faptul că domnul Tăriceanu a luat el inițiativa în disputa cu binomul, dovedindu-se ofensiv și acuzator chiar înainte de a i se fabrica vreun dosar după modelul Ponta – Șova, este de două ori lăudabil: și pentru temeritate dar și pentru (aș zice „mai ales pentru”) inteligența politică dovedită. Și-a creat astfel un atu din orice agresiune suferită pe viitor, până la alegeri, din partea adversarilor săi mult mai puternici. Fie că va pierde șefia Senatului, fie că i se va pune pe tapet vreo făcătură instrumentată de DNA, el se va putea prezenta în fața electorilor ca o victimă, nu lipsită de curaj și aură, a forțelor oculte ce vor să conducă România prin translator.
Astăzi am avut satisfacția descoperiri unui nou politician interesant, care nu înțelege să cedeze lupta lăsând garda jos ci vrea să moară frumos, cu demnitate. Este vorba de Gelu Diaconu, președintele ANAF, care la doar o zi după ce a fost acuzat public de DNA a anunțat, prin intermediul unui comunicat de presă, că nu își va da demisia din funcție, catalogând dosarul instrumentat de DNA drept un “dosar kafkian”: (http://www.cotidianul.ro/presedintele-anaf-refuza-sa-demisioneze-dosar-kafkian-276059/).
Eu nu pot spune dacă domnul Diaconu are dreptate sau nu (deși argumentele din comunicat mi se par solide). Ceea ce, însă, observ, este modul pervers în care guvernul Cioloș a început „curățenia” de primăvară la nivelul unor posturi cheie din administratia centrală. Folosindu-se de brațul lung, desfăcut ca o armă telescopică, al DNA, sunt eliminați din joc, sub pretext de luptă anticorupție, și Gabriel Oprea și Tiberiu Nițu și șeful DGIPI și, acum, Gelu Diaconu. Spectaculoase capturi în doar câteva zile de braconaj…
Iar singurul dintre toți aceștia care cutează să cârtească, în pofida tunurilor puse pe el, este domnul Diaconu:
În ce privește solicitarea doamnei ministru Dragu de a îmi prezenta demisia, precizez că nu îi voi da curs întrucât doresc să fiu demis din funcție, astfel încât la finalizarea acestui dosar cineva să-și asume consecințele acestei măsuri.
Atrag atenția tuturor factorilor de decizie, informând totodată cetățenii, că ANAF se află în mijlocul unei perioade critice a existenței sale, fiind instituția căreia i se datorează în proporție de peste 70% relaxarea fiscală și stabilitatea macrobugetară a statului român”.
În comunicat sunt formulate acuzații directe la adresa DNA și a procurorul de caz Țuluș, calificându-se instrumentarea cazului drept kafkiană, absurdă și concluzionându-se astfel:
Consider că este inacceptabil ca, fie din rea credință, neștiință sau exces de zel, ale uneia sau mai multor persoane, o instituție de importanța ANAF să poată fi destabilizată, punând în pericol ținta de deficit structural și întreaga securitate economică a României”.
Probabil că premierul Cioloș nu va ezita să-l demită el, personal, pe Gelu Diaconu, considerându-se protejat de coechipierii instituționali cărora le dă satisfacție printr-o astfel de decizie. S-ar putea însă să se înșele mizând totul pe forța și longevitatea binomului.
Căci construcția acesta are picioare de lut. Iar lutul, care mai devreme sau mai târziu va ceda, este de calitatea Traian Băsescu.
Orice infractor din țara asta, oricâte păcate penale ar avea la activ, nu poate fi comparat, ca prejudicii cumulate aduse României, cu infractorul Traian Băsescu. Or, în condițiile în care Traian Băsescu nu doar că este liber dar nici nu are vreun dosar deschis la DNA, oricare alt condamnat este îndreptățit să invoce în autoapărare discriminarea, dubla măsură, duplicitatea și grava încălcare a principiilor justiției de către acest organism.
Iar când binomul, în alcătuirea sa actuală, se va trezi cu picioarele de lut secerate de reumatismul marca Băsescu, abuzul în serviciu (pe care vrea să-l discrimineze azi Elena Udrea) va sta să cadă, ca o lamă de ghilotină, tocmai asupra capetelor ce azi se pleacă la licurici ori la ambiții de atotputernicie neconstituționale.
Căci din două una: fie îl protejezi pe Traian Băsescu de justiția adevărată la ordin american, fie nesocotești legea, favorizându-l din slugărnicie, recunoștință ori teamă de șantaj, tot infracțiune penală se cheamă.
Infractori de toate culorile și calibrele, nu uitați: aveți dreptul la autoapărare. Iar cel mai bun argument al vostru pentru a dovedi că sunteți victime ale discriminării justitiei din România este că v-a condamnat o justiție ce refuză să-l judece pe Traian Băsescu. In pofida tuturor evidentelor de infractionalitate ale acestuia.

Contele de Saint GermainEditorialeAlina Gorghiu,ANAF,binomul SRI-DNA,Bruxelles,Calin Popescu Tariceanu,Dan Sova,DGIPI,DNA,Elena Udrea,Gabriel Oprea,Gelu Diaconu,guvernul Ciolos,Kafka,Kovesi - Coldea,MCV,Monica Ritzi,papagalii de la Bucuresti,Poarta Alba,procurorul Tulus,Rahova,Targsor,Tiberiu Nitu,Varujan Vosganian,Vasile Blaga,Victor PontaM-am săturat de lașitatea „îndreptățita”, de revărsarea publică „scuzabilă” a osânzei sub formă de siluete umane, purtând pe piept însemne ale unor respectabile demnități. M-am saturat de tremurul gelatinos, în microfoane de înaltă fidelitate, al vocilor sugrumate de târșală, de paloarea închipuiților noștri politicieni rămași fără pic de sânge...Blog politic si polemic