Scorul acestui articol
[Total: 67 voturi. Media: 4.8]

 

Am așteptat cu o bucurie calmă (e drept, cam sceptică) finala de ieri a Simonei Halep, de la Cincinatti. Venise neașteptat, ca un premiu din capacul unei sticle de băutură răcoritoare într-o toridă seară de duminică. Bucuria mi s-a preschimbat instantaneu în furie când am văzut pe cine a ales DIGI SPORT 1 să comenteze meciul: pe Cristian Tudor Popescu.

Cu câteva luni în urmă, același personaj visceral comentase la PRO TV finala Simonei de la Rolland Garros. Fusese absolut jenant, mai iritant chiar decât sprayurile folosite de jandarmi. Deloc inhibat de psihicul său instabil, sărea dintr-o extremă în alta  a aprecierilor folosind o gamă incredibilă de stridențe vocale, de la scâncete de mână prinsă-n ușă până la răgete de taur în extazul montei.

Mulți, atunci, ca și mine de altfel, au încercat să salveze ce mai era de salvat din spectacol căutând și urmărind meciul pe alte canale cu comentatori cât de cât normali. Ieri, acest lucru (cel puțin pentru mine) a fost imposibil. Nu am găsit alt post la care să pot vedea finala.

CTP și-a făcut intrarea în scenă pe fundalul celor două finaliste care schimbau ultimele mingi de încălzire. Deborda de încredere și gânduri luminoase și ne povestea cât de bune sunt auspiciile acestei finale pentru noi, românii, căci Simona este mai tare decât oricând înainte, cu un moral de fier și eliberată de frica mizelor mari.

Când meciul era doar la început, marele specialist în tenis nu pierdea niciun prilej să-și arate doxa. „Simona a ales să returneze pe centru. Vrea să o provoace pe Muguruza să deschidă ea unghiurile și să greșească”. „Simona nu atacă decisiv al doilea serviciu al adversarei. Înseamnă că Darren Cahill a sfătuit-o să joace la procentaj, nu la risc”.

Ni se ofereau panseuri tenisistice docte prilejuite de orice ne arăta regizorul de transmisie: despre influența vântului, despre rolul racordajului rachetei, despre psihologia marilor campioni. Dezlănțuit, CTP era de neoprit chiar și în timp ce se jucau punctele.

Dar Simona pierdea. Într-o zi proastă, neinspirată, pierdea. Iar tiradele sentențiosului și atoateștiutorului nostru comentator se scufundau în ridicol mai ceva ca atunci când acelaș grandios gânditor încerca să o spele pe Laura Kovesi de uriașa pată a plagiatului dovedit. Vă mai amintiți? Înainte ca experții și comisia pentru analizarea tezei de doctorat a șefei DNA să se pronunțe, CTP tuna și fulgera cu toată deontologia lui de analist suprem că „dacă se dovedește că o singură frază din teză fost plagiată, atunci Laura Kovesi va trebui să demisioneze”. O săptămână mai târziu, după verdict, a dat-o la întors meltenește, uitând și de bun simț și de onoare și de respect față de cei câțiva telespectatori care își pierdeau vremea urmărindu-l: „partea bună din toată această poveste tristă este că Laura Kovesi nu demisionează. Iși continuă lupta ei, de la DNA, împotriva corupților”.

Asta-i personajul!

La fel și ieri. Pe măsură ce dezastrul scorului îi și ne demonstra că se înșelase profund în aprecierile ultraoptimiste de la început,  CTP încerca să ne servească marea explicație a înfrângerii Simonei și, evident, să ne devoaleze soluția pe care el a descoperit-o și care ar fi putut evita această înfrângere. Din adânca sa înțelegere a vieții și din marea sa experiență de jucător de tenis, susținea că pentru a o învinge pe Muguruza („și nici acum n-ar fi prea târziu dacă și-ar încerca astfel șansa”) Simona Halep ar trebui să joace ca Muguruza: agresiv, riscant, la linie. De ce nu ca Federer? Sau ca Kirgios?

Prostia asta am auzit-o la mulți. La mulți care habar n-au că tenisul de mare performanță înseamnă, în proporție covârșitoare, crearea de automatisme. Cât mai multe automatisme. La serviciu, la rever, la smeș, la voleu, la lovitura de dreapta, la așezarea în teren, la priză, la poziționarea față de minge etc.

Să poți juca performant  „la linie”, așa cum recomanda obsesiv, ca soluție salvatoare, CTP,  înseamnă nu luni ci ani de antrenamente intense, tematice, de reconfigurare a mai tuturor habitudinilor tehnice cu care un jucător a fost setat de primii săi antrenori. Din o mie de motive, pe care nu are rost să le înșir eu aici, Simona a fost construită și șlefuită de Pygmalion-ii ei pentru un joc pretabil optim datelor ei fizice. Configurată astfel, a ajuns locul 2 în lume. Din păcate, după cum se vede din ultimele rezultate, această configurare nu-i este suficientă ca să devină și numărul 1, ca să câștige turnee de mare șlem. Pentru că se lovește mereu la capătul drumului de jucătoare super agresive, în forță, precum Șarapova, Ostapenko, Muguruza, pentru învingerea cărora ai nevoie de alt fel de arme. Care arme, repet, nu se pot improviza la comandă, în urma unei decizii tactice. Ele trebuie pregătite, exersate, transformate în automatisme prin ani grei de reformatare.

La 1-6, 0-3, când meciul era deja compromis, Simona a început să riște, să lovească cu toată forța, să caute liniile, să-l asculte fără să-l audă pe CTP. A avut câteva reușite dar, pe ansamblu, s-a văzut că nu e jocul ei, că improvizează și că nu are cum s-o invingă astfel pe Muguruza.

Exclamațiile isteroide scoase de comentator la una dintre puținele reușite de joc agresiv ale Simonei ”ei, așa da, cum spuneam mai devreme, când Simona atacă Muguruza rămâne fără replică”. arată cât de rudimentar gândește tenisistic domnul Popescu. De parcă jocul hiperagresiv ar fi o chestiune de voință și nu de îndelungă pregătire. Comentariul corect ar  fi fost: „ei da, când Simona va putea juca astfel un meci întreg, atunci o va putea învinge chiar și pe Muguruza”.

Într-o excelentă carte de management, scoasă sub egida prestigioasei organizații Gallup („Descoperă-ți punctele forte cu testul Clifton”) autorul de bestseller-uri Marcus Buckingham subliniază importanța cultivării prioritare a punctelor forte ale oamenilor prin două formulări axiomatice:

  1. Talentele fiecărei persoane sunt durabile și unice;
  2. Pentru fiecare persoană, domeniul cu cel mai mare potențial de perfecționare îl reprezintă zona în care el (ea) exceleaza.

Dând credit acestor axiome, va fi foarte dificil pentru echipa Simona Halep – Daren Cahill să opteze pentru o schimbare radicală de stil de joc. Ar însemna să mute centru de greutate al antrenamentelor de pe perfecționarea punctelor forte ale Simonei pe dezvoltarea unor „zone de oportunitate”, cum eufemistic se pot numi lacunele ofensive și teama de risc ale jucătoarei.

Dar nu destinul sportiv al Simonei Halep este subiectul principal al acestui articol ci modul în care trustul DIGI a ales să-și bată joc de milioane de români obligându-i (prin exclusivitatea transmisiei) să suporte un comentator enervant prin suficiența sa găunoasă precum CTP. Dacă nu ar fi fost precedentul Rolland Garros – PRO TV,  cu tzunamiul de critici furibunde la adresa modului în care domnul Popescu a înțeles să-și facă reclamă de guru sportiv pe nervii unui popor intreg, mai puteam înțelege. Dar acest precedent a existat și, în ciuda lui, trustul DIGI a decis să-l răsplătească astfel pe unul dintre clienții săi ideologici, disprețuind românii de acasă ce nu-l pot înghiți pe CTP.

Este încă o dovadă că trustul DIGI, prietenul apropiat al SRI și al DNA, nu are niciun fel de preocupare în a fi de folos cetățenilor acestei țări (cât mai mulți), adevărului și obiectivității. El urmărește  exclusiv linia propagandistică a finanțatorilor săi oculți. Și pentru asta s-a înconjurat, printre alții, de mercenari cu oarecare notorietate, antrenați anterior la oficine precum EVZ, ICR, GDS.  Pe care i-a transformat metodic în clienții săi ideologici.

CTP, un client mai vechi, căruia i-au fost adăugați recent, după înlăturarea incomodului Dragoș Patraru, alte triste figuri ale popularității de cinematograf de cartier și ale oportunismului fără rușine: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu.

Îi așteptăm, în logica unei solidarități de gașcă exersată asiduu în oficinele menționate, pe Horia Patapievici și pe Vladimir Tismăneanu. Tot ce-aș vrea să-i rog pe zeloșii servanți de la DIGI este să nu ni-i pună crainici comentatori pe la puținele competiții sportive în care sportul românesc mai are rezultate. La emisiunile propagandistice cu ei, oricum nu se uită nimeni. La sport însă…

Nici nu vreau să-mi închipui ce-ar însemna o finală de Cupa Campionilor la handbal, jucată de fetele de la CSM București și comentată, cu patriotismul binecunoscut, de HR Patapievici.

Ar fi tare, nu?

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Cristian Tudor Popescu,CSM Bucuresti,Daren Cahill,Dragos Patraru,finala Cincinatti,Gabriel Liiceanu,GDS,Horia Patapievici,ICR,Laura Kovesi DNA,Marcus Buckingham,Mircea Cartarescu,Muguruza,oficinele EVZ,Organizatia Gallup,puncte forte,Pygmalion,Simona Halep,trustul DIGI,Vladimir Tismaneanu  Am așteptat cu o bucurie calmă (e drept, cam sceptică) finala de ieri a Simonei Halep, de la Cincinatti. Venise neașteptat, ca un premiu din capacul unei sticle de băutură răcoritoare într-o toridă seară de duminică. Bucuria mi s-a preschimbat instantaneu în furie când am văzut pe cine a...Blog politic si polemic