Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]
Democraţia nu este un panaceu. Se acceptă cu oarece rezultate în politică, fiind recunoscută ca forma cea mai puţin imperfectă de a conduce mase paşnice. Ar fi catastrofală, însă, aplicarea ei în domenii profesionalizate. Nu pui asistentele şi infirmierele şi şoferii de pe ambulanţă să decidă, prin vot majoritar, dacă pacientul trebuie dus pe masa de operaţie sau nu.
Această dihotomie, democraţie bună – democraţie rea, introduce în diverse tipuri de polemică vaste zone de relativism. Planurile se suprapun, rigorile logicii se abolesc şi totul devine demonstrabil.
Voi exemplifica chiar cu unele replici de pe acest blog. Care, autointitulându-se “blog politic şi polemic”, rezervă loc în zona fotoliilor de orchestră declinărilor substantivului “democraţie”.
Despre democraţia adresabilităţii. Am stabilit mai demult o convenţie pe acest blog: ne putem adresa unii altora la persoana a doua singular fără a se considera că prin asta se aduce atingere regulilor elementare de politeţe, respectului reciproc. Este o formă de egalitate primordială (şi, evident, virtuală) care să relaxeze, să dezinhibe, să descurajeze tentaţiile discriminatorii. Cine doreşte să primească un respect neformal din partea cititorilor are la dispoziţie posibilitatea de a scrie bine şi substanţa comentariilor sale. În acest context nu pot trece neobservat următorul fragment din ultimul comentariu al lui @Cris: “Eu nu ma adresez doct, ma adresez egalilor mei, am incredere ca sunt egalii mei, este ceva ce ati inteles gresit; altora, recunosc, ma adresez cu sarcasm, dar cu dumneavoastra”. Mie, @Cris, mi s-a adresat tot timpul cu dumneavoastră. Deduc că mi s-a adresat cu sarcasm (ceea ce, evident, am şi sesizat). Şi mai deduc că nu mă consideră egalul său (cum îl consideră, de exemplu, pe @Garfield, pe care îl tutuieşte). Atunci, să mă considere, oare, superiorul său? Asta în niciun caz. Aşa ceva, pentru @Cris nu există. Chiar şi când aminteşte de cineva din echipa sa care a avut o idee genială, revoluţionară, “ruptă din stele”, maximum de concesie la care consimte este să declare că “acel om e egalul meu nu subalternul meu”. Pentru că judecă totul în cheie administrativă şi egocentrică. “Egal cu mine” este superlativul absolut. Acel colaborator poate să fie coastă din Leonardo da Vinci, la mai mult decât “egalul” lui @Cris nu poate aspira. Soarele, planetele gravitând în jurul său şi nori de asteroizi la fel de necesari şi utili ca părul pe care îl lasă pisica pe fotoliu.
Despre democraţia ca moft. Alegerea unui preşedinte de ţară ţine de politic şi de social. Ar trebui să fie plasată deci într-una dintre acele zone în care democraţia are un efect benefic, să fie acceptată (măcar pentru o secundă a aparenţelor de respectare a regulilor jocului) chiar şi de cei care nu se regăsesc printre majoritarii triumfători. @Intrigat are însă o răbufnire: “Am vazut zilele acestea un sentiment de “forebonding” extrem de puternic la multe persoane, tocmai pentru ca produsul Klaus Johannis nu corespunde absolut deloc cu eticheta de pe ambalaj. Cred ca acesta este si sentimentul dvs., si al lui Alice, si al lui Garfield, al lui xyz si al oricui altcuiva s-a mai manifestat aici cu vehementa la adresa presedintelui ales. Daca e asa, va inteleg perfect, pentru ca simt acelasi lucru si-mi vine sa strig si eu odata cu dvs.: Doamne, da-le minte romanilor, macar in ceasul al doisprezecelea!…”. Tot respectul pentru acest punct de vedere. A accepta rezultatul unui vot democratic nu înseamnă a-mi însuşi opinia majorităţii. L-am considerat tot timpul pe Johannis un produs contrafăcut, nu o să mă schimb acum doar pentru că o masă de descreieraţi manipulabili (atenţie, această formulare este presupusă a fi a lui @Intrigat, nu a mea) l-a văzut ca pe soluţia salvatoare. Orice contestatar al lui Johannis are dreptul la consecvenţa în opinii. Nelămurirea mea apare în legătură cu îndemnul final: ” Doamne, da-le minte romanilor, macar in ceasul al doisprezecelea!”. Adică, într-o ecuaţie cu rădăcini reale (vreau să spun respectând regulile democraţiei) ce să facă românii în ceasul al doisprezecelea? O revoluţie de catifea? Să-l instaureze pe Ponta preşedinte punand ţevile cu cornete pe Johannis?
Unii pot crede că m-am transformat, brusc, în avocatul lui Johannis. Eronat. Încerc însă să rămân obiectiv în limitele subiectivismului meu autodeclarat.
Unii pot interpreta comentariile de mai sus ca atacuri la @Cris ori la @Intrigat. Eronat. Am spus şi repet că preţuiesc calitatea textelor lor. Tocmai de aceea, însă, mi-e mai greu să trec cu vederea detalii de felul celor pe care le-am vizat.
Mi s-a reproşat că nu reacţionez la asperităţile de limbaj ale unor vizitatori ai blogului. Nu mi-am propus şi nici nu am timp să fac poliţie redacţională. Uneori mai intervin cu mici gesturi de cenzură a formei dar rog a nu mi se reproşa mie excesele unor încleştări polemice provocate de reprezentanţi ai diverselor tabere.
Cât despre somnul lui Goethe nu pot spune decât atât: dar şi când s-o trezi magistrul!
Profit de ocazie şi de coincidenţă ca să vă mai recomand o dată “Faust” pus în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul National din Sibiu. Un spectacol de referinţă. Ştiu, faptul că e la Teatrul din Sibiu s-ar putea să-i demobilizeze pe unii dar merită trecut peste asta. O montare grandioasă. Pe net puteţi găsi mai multe detalii.

Contele de Saint GermainEditorialeblog politic si polemic,democratie,Faust,Goethe,Klaus Johannis,Teatrul din Sibiu,Victor PontaDemocraţia nu este un panaceu. Se acceptă cu oarece rezultate în politică, fiind recunoscută ca forma cea mai puţin imperfectă de a conduce mase paşnice. Ar fi catastrofală, însă, aplicarea ei în domenii profesionalizate. Nu pui asistentele şi infirmierele şi şoferii de pe ambulanţă să decidă, prin vot majoritar,...Blog politic si polemic