Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Democrația nu este un panaceu. Se acceptă cu oarece rezultate în politică, fiind recunoscută ca forma cea mai puțin imperfectă de a conduce mase pașnice. Ar fi catastrofală, însă, aplicarea ei în domenii profesionalizate. Nu pui asistentele și infirmierele și șoferii de pe ambulanță să decidă, prin vot majoritar, dacă pacientul trebuie dus pe masa de operație sau nu.
Această dihotomie, democrație bună – democrație rea, introduce în diverse tipuri de polemică vaste zone de relativism. Planurile se suprapun, rigorile logicii se abolesc și totul devine demonstrabil.
Voi exemplifica chiar cu unele replici de pe acest blog. Care, autointitulându-se „blog politic și polemic”, rezervă loc în zona fotoliilor de orchestră declinărilor substantivului „democrație”.
Despre democrația adresabilității. Am stabilit mai demult o convenție pe acest blog: ne putem adresa unii altora la persoana a doua singular fără a se considera că prin asta se aduce atingere regulilor elementare de politețe, respectului reciproc. Este o formă de egalitate primordială (și, evident, virtuală) care să relaxeze, să dezinhibe, să descurajeze tentațiile discriminatorii. Cine dorește să primească un respect neformal din partea cititorilor are la dispoziție posibilitatea de a scrie bine și substanța comentariilor sale. În acest context nu pot trece neobservat următorul fragment din ultimul comentariu al lui @Cris: „Eu nu ma adresez doct, ma adresez egalilor mei, am incredere ca sunt egalii mei, este ceva ce ati inteles gresit; altora, recunosc, ma adresez cu sarcasm, dar cu dumneavoastra”. Mie, @Cris, mi s-a adresat tot timpul cu dumneavoastră. Deduc că mi s-a adresat cu sarcasm (ceea ce, evident, am și sesizat). Și mai deduc că nu mă consideră egalul său (cum îl consideră, de exemplu, pe @Garfield, pe care îl tutuiește). Atunci, să mă considere, oare, superiorul său? Asta în niciun caz. Așa ceva, pentru @Cris nu există. Chiar și când amintește de cineva din echipa sa care a avut o idee genială, revoluționară, „ruptă din stele”, maximum de concesie la care consimte este să declare că „acel om e egalul meu nu subalternul meu”. Pentru că judecă totul în cheie administrativă și egocentrică. „Egal cu mine” este superlativul absolut. Acel colaborator poate să fie coastă din Leonardo da Vinci, la mai mult decât „egalul” lui @Cris nu poate aspira. Soarele, planetele gravitând în jurul său și nori de asteroizi la fel de necesari și utili ca părul pe care îl lasă pisica pe fotoliu.
Despre democrația ca moft. Alegerea unui președinte de țară ține de politic și de social. Ar trebui să fie plasată deci într-una dintre acele zone în care democrația are un efect benefic, să fie acceptată (măcar pentru o secundă a aparențelor de respectare a regulilor jocului) chiar și de cei care nu se regăsesc printre majoritarii triumfători. @Intrigat are însă o răbufnire: „Am vazut zilele acestea un sentiment de „forebonding” extrem de puternic la multe persoane, tocmai pentru ca produsul Klaus Johannis nu corespunde absolut deloc cu eticheta de pe ambalaj. Cred ca acesta este si sentimentul dvs., si al lui Alice, si al lui Garfield, al lui xyz si al oricui altcuiva s-a mai manifestat aici cu vehementa la adresa presedintelui ales. Daca e asa, va inteleg perfect, pentru ca simt acelasi lucru si-mi vine sa strig si eu odata cu dvs.: Doamne, da-le minte romanilor, macar in ceasul al doisprezecelea!”¦”. Tot respectul pentru acest punct de vedere. A accepta rezultatul unui vot democratic nu înseamnă a-mi însuși opinia majorității. L-am considerat tot timpul pe Johannis un produs contrafăcut, nu o să mă schimb acum doar pentru că o masă de descreierați manipulabili (atenție, această formulare este presupusă a fi a lui @Intrigat, nu a mea) l-a văzut ca pe soluția salvatoare. Orice contestatar al lui Johannis are dreptul la consecvența în opinii. Nelămurirea mea apare în legătură cu îndemnul final: „ Doamne, da-le minte romanilor, macar in ceasul al doisprezecelea!”. Adică, într-o ecuație cu rădăcini reale (vreau să spun respectând regulile democrației) ce să facă românii în ceasul al doisprezecelea? O revoluție de catifea? Să-l instaureze pe Ponta președinte punand țevile cu cornete pe Johannis?
Unii pot crede că m-am transformat, brusc, în avocatul lui Johannis. Eronat. Încerc însă să rămân obiectiv în limitele subiectivismului meu autodeclarat.
Unii pot interpreta comentariile de mai sus ca atacuri la @Cris ori la @Intrigat. Eronat. Am spus și repet că prețuiesc calitatea textelor lor. Tocmai de aceea, însă, mi-e mai greu să trec cu vederea detalii de felul celor pe care le-am vizat.
Mi s-a reproșat că nu reacționez la asperitățile de limbaj ale unor vizitatori ai blogului. Nu mi-am propus și nici nu am timp să fac poliție redacțională. Uneori mai intervin cu mici gesturi de cenzură a formei dar rog a nu mi se reproșa mie excesele unor încleștări polemice provocate de reprezentanți ai diverselor tabere.
Cât despre somnul lui Goethe nu pot spune decât atât: dar și când s-o trezi magistrul!
Profit de ocazie și de coincidență ca să vă mai recomand o dată „Faust” pus în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul National din Sibiu. Un spectacol de referință. Știu, faptul că e la Teatrul din Sibiu s-ar putea să-i demobilizeze pe unii dar merită trecut peste asta. O montare grandioasă. Pe net puteți găsi mai multe detalii.

Contele de Saint GermainEditorialeblog politic si polemic,democratie,Faust,Goethe,Klaus Johannis,Teatrul din Sibiu,Victor PontaDemocrația nu este un panaceu. Se acceptă cu oarece rezultate în politică, fiind recunoscută ca forma cea mai puțin imperfectă de a conduce mase pașnice. Ar fi catastrofală, însă, aplicarea ei în domenii profesionalizate. Nu pui asistentele și infirmierele și șoferii de pe ambulanță să decidă, prin vot majoritar,...Blog politic si polemic