Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Când ţi se confirmă o teorie ai o dublă satisfacţie: 1) că flerul tău a funcţionat , 2) că eşti mai deştept decât deştepţii care nu credeau în ea.

Cu cât teoria ta a fost, la început, mai improbabilă, cu atât jubilarea ta va fi, la final, mai intensă.

Ce să faci? De-ale firii. Deşertăciuni umane. Nu e nimeni perfect, mai avem şi defecte.

Săptămâna asta, Dilema Veche m-a primit cu o reverenţă din categoria “ia o uşă în nas”. Sigur, nu întotdeauna un astfel de tratament face bine mersului înainte. De data asta însă chiar m-a ajutat să avansez. Mi-a confirmat o teorie.  Teoria că actuala Dilemă Veche a încetat de mult să mai fie o voce, metamorfozându-se, prin “acumulări literale”, într-o portavoce.

Din vocea alimentată de entuziasmul gândirii libere şi curate a anilor 1993 – 2003, a devenit, după 2004, portavocea pe “baterii” a unei cârdăşii politico – literare.

Portavocea Dilema Veche, fiind un instrument cu virtuţi de armă, trebuia păstrată cu grijă, nu cumva să ajungă pe mâini inamice.  Aici insă a apărut o problemă: dacă rubricile ziarului erau uşor controlabile, prin deschiderea lor doar către prieteni şi sedaţi, nu acelaşi lucru se întâmpla cu imprevizibilii forumişti.  Zbanghiii ăştia trebuiau cumva frânaţi în elanurile lor de a face pe vitejii anonimi. S-au impus astfel, special pentru, ei reguli de decenţă şi de “bune practici”,formulate în termeni  cu grijă aleşi, ca nu cumva să ducă pe cineva cu gândul la odioasa practică a odiosului regim:  cenzura de opinie.

Cum însă de ce ţi-e frică nu scapi, tocmai aici i-am prins cu impostura pe vajnicii traficanţi de principii.

De câteva luni tot strig în gura mare că Dilema Veche face cenzură de opinie. Domnul Mircea Vasilescu, responsabilul cu securitatea şi bunăstarea  ideologică a ziarului, braţul înarmat cu foarfecă al domnului Andrei Pleşu, mi-a replicat că nici vorbă! Ceea ce practică dânşii nu se poate numi cenzură; oi fi trăit eu vremurile lui Ceauşescu pentru a şti ce-i aia cenzură? “. Să-l citez exact:

„Cît despre “oprimare” şi despre comparaţia cu vremurile lui Ceauşescu, să fim serioşi: pe vremea lui Ceauşescu – nu ştiu dacă aţi trăit-o – nu erau bloguri, ziarul “Scînteia” nu avea site, nici forum, iar cine îndrăznea să-l critice pe şeful statului o păţea rău de tot”.(Adăugat de Mircea Vasilescu la data de 17 Martie 2011 05:03:40)

Pentru a exploata şi mai convingător  antiteza Dilema Veche – Scânteia  (trebuie să te simţi cu musca pe căciulă rău de tot ca să fii împins a demonstra  emanciparea unui ziar din 2011 comparându-l cu Scânteia comunistă), pentru a mă pălmui cu propriile-mi reproşuri, Mircea Vasilescu încheia atunci în stil de strălucit argotist de Dâmboviţa:

„Şi totuşi… Sînteţi primit. În dictatura lui Băsescu, într-o revistă băsesciană, puteţi să vă “puneţi contra”. Este că e mişto “dictatura” asta?”. ”(Adăugat de Mircea Vasilescu la data de 17 Martie 2011 11:03:00)

În contextul acestor redefiniri terminologice , ultimul comentariu trimis de mine Dilemei Vechi, săptămâna trecută, a fost unul cuminte. De fapt, ca să nu denaturez  adevăratele intenţii, mărturisesc că a fost un balon de încercare. Mi-am înjumătăţit editorialul de pe blog, intitulat „Prelegerea spânzuratului despre funie”, prin eliminarea tuturor acelor accente ce ar fi putut leza susceptibilităţile, atât de acutizate în ultima vreme, ale  domnului Vasilescu. Am zis: ia să vedem cu cine are acest domn probleme? Cu textele mele sau cu mine?

Întru confirmarea bănuielilor cu care-l dezonoram şi, trebuie să recunosc, oferindu-mi o savuroasă mostră de autodenunţ,  domnul Vasilescu a refuzat şi acest text aseptic de la publicare. Semn că dictatura „mişto” proslăvită de domnia sa acum 8 luni şi-a încheiat, între timp, perioada  roz de toleranţă, eşuând într-o cenuşie şi fără simţul umorului fază de dictatură „nasoală”.

Personal am înregistrat un progres mobilizator:  de unde până acum eram un nimeni cu textele cenzurate, brusc  am devenit un nimeni interzis. Nu e puţin lucru, credeţi-mă! Când  ţi se confirmă că doar la vederea semnăturii  tale o ditamai redacţia, păstorită de spiritul omniscient al domnului  Pleşu, se năpusteşte să apese tasta Reject, ca într-un ritual de exorcizare, simţi cum te invadează seva mândră  a lui ergo sum.

Sunt cenzurat, deci exist! Sunt interzis, deci contez!

Trăiască harpiile comuniste şi cei  iremediabil seduşi de ele.

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Ceausescu,cenzura,dictatura lui Basescu,Dilema Veche,harpiile comuniste,Mircea Vasilescu,mistoCând ţi se confirmă o teorie ai o dublă satisfacţie: 1) că flerul tău a funcţionat , 2) că eşti mai deştept decât deştepţii care nu credeau în ea. Cu cât teoria ta a fost, la început, mai improbabilă, cu atât jubilarea ta va fi, la final, mai intensă. Ce să...Blog politic si polemic