Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Când ți se confirmă o teorie ai o dublă satisfacție: 1) că flerul tău a funcționat , 2) că ești mai deștept decât deștepții care nu credeau în ea.

Cu cât teoria ta a fost, la început, mai improbabilă, cu atât jubilarea ta va fi, la final, mai intensă.

Ce să faci? De-ale firii. Deșertăciuni umane. Nu e nimeni perfect, mai avem și defecte.

Săptămâna asta, Dilema Veche m-a primit cu o reverență din categoria „ia o ușă în nas”. Sigur, nu întotdeauna un astfel de tratament face bine mersului înainte. De data asta însă chiar m-a ajutat să avansez. Mi-a confirmat o teorie.  Teoria că actuala Dilemă Veche a încetat de mult să mai fie o voce, metamorfozându-se, prin „acumulări literale”, într-o portavoce.

Din vocea alimentată de entuziasmul gândirii libere și curate a anilor 1993 „“ 2003, a devenit, după 2004, portavocea pe „baterii” a unei cârdășii politico – literare.

Portavocea Dilema Veche, fiind un instrument cu virtuți de armă, trebuia păstrată cu grijă, nu cumva să ajungă pe mâini inamice.  Aici insă a apărut o problemă: dacă rubricile ziarului erau ușor controlabile, prin deschiderea lor doar către prieteni și sedați, nu același lucru se întâmpla cu imprevizibilii forumiști.  Zbanghiii ăștia trebuiau cumva frânați în elanurile lor de a face pe vitejii anonimi. S-au impus astfel, special pentru, ei reguli de decență și de „bune practici”,formulate în termeni  cu grijă aleși, ca nu cumva să ducă pe cineva cu gândul la odioasa practică a odiosului regim:  cenzura de opinie.

Cum însă de ce ți-e frică nu scapi, tocmai aici i-am prins cu impostura pe vajnicii traficanți de principii.

De câteva luni tot strig în gura mare că Dilema Veche face cenzură de opinie. Domnul Mircea Vasilescu, responsabilul cu securitatea și bunăstarea  ideologică a ziarului, brațul înarmat cu foarfecă al domnului Andrei Pleșu, mi-a replicat că nici vorbă! Ceea ce practică dânșii nu se poate numi cenzură; oi fi trăit eu vremurile lui Ceaușescu pentru a ști ce-i aia cenzură? „. Să-l citez exact:

„žCît despre „oprimare” și despre comparația cu vremurile lui Ceaușescu, să fim serioși: pe vremea lui Ceaușescu – nu știu dacă ați trăit-o – nu erau bloguri, ziarul „Scînteia” nu avea site, nici forum, iar cine îndrăznea să-l critice pe șeful statului o pățea rău de tot”.(Adăugat de Mircea Vasilescu la data de 17 Martie 2011 05:03:40)

Pentru a exploata și mai convingător  antiteza Dilema Veche – Scânteia  (trebuie să te simți cu musca pe căciulă rău de tot ca să fii împins a demonstra  emanciparea unui ziar din 2011 comparându-l cu Scânteia comunistă), pentru a mă pălmui cu propriile-mi reproșuri, Mircea Vasilescu încheia atunci în stil de strălucit argotist de Dâmbovița:

„žȘi totuși… Sînteți primit. În dictatura lui Băsescu, într-o revistă băsesciană, puteți să vă „puneți contra”. Este că e mișto „dictatura” asta?”. „(Adăugat de Mircea Vasilescu la data de 17 Martie 2011 11:03:00)

În contextul acestor redefiniri terminologice , ultimul comentariu trimis de mine Dilemei Vechi, săptămâna trecută, a fost unul cuminte. De fapt, ca să nu denaturez  adevăratele intenții, mărturisesc că a fost un balon de încercare. Mi-am înjumătățit editorialul de pe blog, intitulat „žPrelegerea spânzuratului despre funie”, prin eliminarea tuturor acelor accente ce ar fi putut leza susceptibilitățile, atât de acutizate în ultima vreme, ale  domnului Vasilescu. Am zis: ia să vedem cu cine are acest domn probleme? Cu textele mele sau cu mine?

Întru confirmarea bănuielilor cu care-l dezonoram și, trebuie să recunosc, oferindu-mi o savuroasă mostră de autodenunț,  domnul Vasilescu a refuzat și acest text aseptic de la publicare. Semn că dictatura „žmișto” proslăvită de domnia sa acum 8 luni și-a încheiat, între timp, perioada  roz de toleranță, eșuând într-o cenușie și fără simțul umorului fază de dictatură „žnasoală”.

Personal am înregistrat un progres mobilizator:  de unde până acum eram un nimeni cu textele cenzurate, brusc  am devenit un nimeni interzis. Nu e puțin lucru, credeți-mă! Când  ți se confirmă că doar la vederea semnăturii  tale o ditamai redacția, păstorită de spiritul omniscient al domnului  Pleșu, se năpustește să apese tasta Reject, ca într-un ritual de exorcizare, simți cum te invadează seva mândră  a lui ergo sum.

Sunt cenzurat, deci exist! Sunt interzis, deci contez!

Trăiască harpiile comuniste și cei  iremediabil seduși de ele.

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Ceausescu,cenzura,dictatura lui Basescu,Dilema Veche,harpiile comuniste,Mircea Vasilescu,mistoCând ți se confirmă o teorie ai o dublă satisfacție: 1) că flerul tău a funcționat , 2) că ești mai deștept decât deștepții care nu credeau în ea. Cu cât teoria ta a fost, la început, mai improbabilă, cu atât jubilarea ta va fi, la final, mai intensă. Ce să...Blog politic si polemic