Să nu ne jignim egalii de altă părere
Nu sunt triumfalist, nu m-am bucurat indecent, nici măcar nu am mustăcit ironic spre a face în ciudă unora cu care m-am duelat, ca Don Quijote, într-o luptă inegală. Deşi, în sinea mea, mi-am dorit foarte mult ca ticăloşii încolonaţi în spatele lui Traian Băsescu să-şi primească dimpreună cu tartorul lor binemeritata baie de zmoală.
Citindu-l acum pe Mircea Cărtărescu deduc că domnia sa experimentează, evident, fără să-şi fi dorit o clipă acest lucru, sentimentele care au săpat riduri adânci în sufletul şi pe obrajii a milioane de români ce fuseseră atinşi de pandemia Băsescu: revoltă, deznădejde, un acut junghi al nedreptăţii şi al nemeritatului.
Doar că domnul Cărtărescu simte aceste lucruri de pe baricada opusă şi, din nou, în contradicţie cu satisfacţia revanşei pe care o încearcă milioanele de cotizanţi la democraţie pe care nu se poate stăpâni a le jigni iar şi iar, de pe iluzoriul său piedestal de deţinător al adevărurilor majore.
“Ca naţiune ne-am dat arama pe faţă…”, “democraţie imatură”, “tirania majorităţii”, majoritatea care “gândeşte cu stomacul”, iată expresii ale neputinţei de a se obiectiviza, forme barbare ale ciudei în pumn.
Drumul spre adevăr ar fi unul neted, cu toate marcajele necesare orientării, dacă subiectivismul nostru, preferinţele şi umorile fiecăruia, nu l-ar accidenta cu teorii antiraţiune şi mine anti bun-simţ.
Mircea Cărtărescu, în mod cu totul regretabil, intră şi el în acest joc al fumigenelor, al plasării într-o pseudo-realitate, şi încearcă să fixeze prin sentinţe dinamica unei reglări de jos în sus.
Eu l-aş mustra spunându-i atât: în majoritatea tiranică există cel puţin o minoritate luminată care nu este corect să fie tratată cu dispreţ. Pentru fiecare exponent al lumii lui Cărtărescu poate fi găsit măcar un egal în minoritatea luminată care vede lucrurile diferit de domnia sa. Lăsând la o parte propriile mele convingeri, de ce l-aş credita cu deţinerea adevărului pe Mircea Cărtărescu şi nu pe Nicolae Breban, pe MRU şi nu pe Dinu C. Giurescu, pe Vladimir Tismăneanu şi nu pe Paul Goma… şi lista ar putea continua.
Oare e conştient domnul Cărtărescu de faptul că prin radicalitatea, prin sentenţiozitatea mesajului său, îşi jigneşte egalii de talent şi de IQ?
N-ar fi bine să lase loc măcar unei cuante de reflecţie deschisă? O crăpătură infimă, sub uşă, pe unde să poată pătrunde, la o adică, raza justeţii?
Se termină un an, un ciclu. Prilejul ideal de ajustări. Şi dacă mâine va fi mai bun decât azi? De ce să ne blocăm, printr-un veto prematur, dreptul de a fi credibili fiind noi înşine?
https://www.conteledesaintgermain.ro/sa-nu-ne-jignim-egalii-de-alta-parere/21-12-2012EditorialeBasescu,Dinu C. Giurescu,Don Quijote,Mircea Cartarescu,MRU,Nicolae Breban,Paul Goma,Vladimir TismaneanuNu sunt triumfalist, nu m-am bucurat indecent, nici măcar nu am mustăcit ironic spre a face în ciudă unora cu care m-am duelat, ca Don Quijote, într-o luptă inegală. Deşi, în sinea mea, mi-am dorit foarte mult ca ticăloşii încolonaţi în spatele lui Traian Băsescu să-şi primească dimpreună cu...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint GermainComentarii prin Facebook:
“Oare e conştient domnul Cărtărescu de faptul că prin radicalitatea, prin sentenţiozitatea mesajului său, îşi jigneşte egalii de talent şi de IQ?”
hahahaha…si care ar fi egalii aia de talent si de IQ ? Ca ai uitat sa faci nominalizari. Contele de Sfantu Germanie in niciun caz, el e cel mult mediocru si o stie 🙂
Craciun fericit si La Multi Ani, serenissime!… ca eu, mai prost p-acilea, nici nu stiu cine esti! hehehe! Gm.
Cred că este o gratuitate sa analizăm psihologia unui creator şi este chiar un non-sens să-l încadrăm social sau politic.Dl.Cărtărescu este(şi se consideră!) un creator fiindcă are o operă cel puţin remarcabilă.Psihologic vorbind(este şi poet!),el se consideră deasupra oamenilor comuni,mai aproape de muze şi de Divinitate.Un creator este,prin însăşi existenţa lui,o personalitate accentuată,în sensul că este altfel decât ceilalţi(şi se comportă ca atare!).Nu cred că un creator poate fi fericit(doar în unele momente de mare inspiraţie când i se pare că este atins de duhul sfânt al Divinităţii).De aceea,mulţi creatori au sfârşit-o prost,mai ales când au fost părăsiţi de duhul creaţiei.
Social vorbind,un creator este individualist şi oarecum a-isocial.De fapt,nici nu-l interesează societatea cu zbaterile ei aiurea.Fiind totuşi om,are nevoie de recunoaştere şi recunoştinţa oamenilor şi a confraţilor.Adică,are nevoie de un minim de apreciere socială,respectiv de asigurarea minimului de existenţă(un venit decent,un ajutor în publicitatea operei,o oarecare onoare socială).Un creator,social vorbind,costă foarte puţin.Statul trebuie să fie un fel de Mecena în cazul creatorilor.Nu are importanţă ce face creatorul vis-a-vis de societate sau stat,are importanţă ce face statul pentru creator.Fiindcă statul,poporul respectiv,are cel mai mult de câştigat.
Dusmanul este un prieten ratacit ?
Schimbarea registrului , din comentariu , nu se datoreaza numai preluarii oficiale a guvernului de proprii favoriti ci si de metamorfozarea evidenta a poetului Cartarescu , pe care-l intalnesti in persoana fizica , uneori …
La sfaturile prietenilor dar si deceptionat de depresia creata de schimbarea politica , se pare ca de aceasta data chiar va renunta ….
Dupa Plesu si Mihaies , acum si Cartarescu ….
Incotro ?
Spre normalitate…