Să nu ne jignim egalii de altă părere
Nu sunt triumfalist, nu m-am bucurat indecent, nici măcar nu am mustăcit ironic spre a face în ciudă unora cu care m-am duelat, ca Don Quijote, într-o luptă inegală. Deși, în sinea mea, mi-am dorit foarte mult ca ticăloșii încolonați în spatele lui Traian Băsescu să-și primească dimpreună cu tartorul lor binemeritata baie de zmoală.
Citindu-l acum pe Mircea Cărtărescu deduc că domnia sa experimentează, evident, fără să-și fi dorit o clipă acest lucru, sentimentele care au săpat riduri adânci în sufletul și pe obrajii a milioane de români ce fuseseră atinși de pandemia Băsescu: revoltă, deznădejde, un acut junghi al nedreptății și al nemeritatului.
Doar că domnul Cărtărescu simte aceste lucruri de pe baricada opusă și, din nou, în contradicție cu satisfacția revanșei pe care o încearcă milioanele de cotizanți la democrație pe care nu se poate stăpâni a le jigni iar și iar, de pe iluzoriul său piedestal de deținător al adevărurilor majore.
“Ca națiune ne-am dat arama pe față…”, “democrație imatură”, “tirania majorității”, majoritatea care “gândește cu stomacul”, iată expresii ale neputinței de a se obiectiviza, forme barbare ale ciudei în pumn.
Drumul spre adevăr ar fi unul neted, cu toate marcajele necesare orientării, dacă subiectivismul nostru, preferințele și umorile fiecăruia, nu l-ar  accidenta cu teorii antirațiune și mine anti bun-simț.
Mircea Cărtărescu, în mod cu totul regretabil, intră și el în acest joc al fumigenelor, al plasării într-o pseudo-realitate, și încearcă să fixeze prin sentințe dinamica unei reglări de jos în sus.
Eu l-aș mustra spunându-i atât: în majoritatea tiranică există cel puțin o minoritate luminată care nu este corect să fie tratată cu dispreț. Pentru fiecare exponent al lumii lui Cărtărescu poate fi găsit măcar un egal în minoritatea luminată care vede lucrurile diferit de domnia sa. Lăsând la o parte propriile mele convingeri, de ce l-aș credita cu deținerea adevărului pe Mircea Cărtărescu și nu pe Nicolae Breban, pe MRU și nu pe Dinu C. Giurescu, pe Vladimir Tismăneanu și nu pe Paul Goma… și lista ar putea continua.
Oare e conștient domnul Cărtărescu de faptul că prin radicalitatea, prin sentențiozitatea mesajului său, își jignește egalii de talent și de IQ?
N-ar fi bine să lase loc măcar unei cuante de reflecție deschisă? O crăpătură infimă, sub ușă, pe unde să poată pătrunde, la o adică, raza justeții?
Se termină un an, un ciclu. Prilejul ideal de ajustări. Și dacă mâine va fi mai bun decât azi? De ce să ne blocăm, printr-un veto prematur, dreptul de a fi credibili fiind noi înșine?
https://www.conteledesaintgermain.ro/sa-nu-ne-jignim-egalii-de-alta-parere/21-12-2012EditorialeBasescu,Dinu C. Giurescu,Don Quijote,Mircea Cartarescu,MRU,Nicolae Breban,Paul Goma,Vladimir TismaneanuNu sunt triumfalist, nu m-am bucurat indecent, nici măcar nu am mustăcit ironic spre a face în ciudă unora cu care m-am duelat, ca Don Quijote, într-o luptă inegală. Deși, în sinea mea, mi-am dorit foarte mult ca ticăloșii încolonați în spatele lui Traian Băsescu să-și primească dimpreună cu...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
“Oare e conștient domnul Cărtărescu de faptul că prin radicalitatea, prin sentențiozitatea mesajului său, își jignește egalii de talent și de IQ?”
hahahaha…si care ar fi egalii aia de talent si de IQ ? Ca ai uitat sa faci nominalizari. Contele de Sfantu Germanie in niciun caz, el e cel mult mediocru si o stie 🙂
Craciun fericit si La Multi Ani, serenissime!… ca eu, mai prost p-acilea, nici nu stiu cine esti! hehehe! Gm.
Cred că este o gratuitate sa analizăm psihologia unui creator și este chiar un non-sens să-l încadrăm social sau politic.Dl.Cărtărescu este(și se consideră!) un creator fiindcă are o operă cel puțin remarcabilă.Psihologic vorbind(este și poet!),el se consideră deasupra oamenilor comuni,mai aproape de muze și de Divinitate.Un creator este,prin însăși existența lui,o personalitate accentuată,în sensul că este altfel decât ceilalți(și se comportă ca atare!).Nu cred că un creator poate fi fericit(doar în unele momente de mare inspirație când i se pare că este atins de duhul sfânt al Divinității).De aceea,mulți creatori au sfârșit-o prost,mai ales când au fost părăsiți de duhul creației.
Social vorbind,un creator este individualist și oarecum a-isocial.De fapt,nici nu-l interesează societatea cu zbaterile ei aiurea.Fiind totuși om,are nevoie de recunoaștere și recunoștința oamenilor și a confraților.Adică,are nevoie de un minim de apreciere socială,respectiv de asigurarea minimului de existență(un venit decent,un ajutor în publicitatea operei,o oarecare onoare socială).Un creator,social vorbind,costă foarte puțin.Statul trebuie să fie un fel de Mecena în cazul creatorilor.Nu are importanță ce face creatorul vis-a-vis de societate sau stat,are importanță ce face statul pentru creator.Fiindcă statul,poporul respectiv,are cel mai mult de câștigat.
Dusmanul este un prieten ratacit ?
Schimbarea registrului , din comentariu , nu se datoreaza numai preluarii oficiale a guvernului de proprii favoriti ci si de metamorfozarea evidenta a poetului Cartarescu , pe care-l intalnesti in persoana fizica , uneori …
La sfaturile prietenilor dar si deceptionat de depresia creata de schimbarea politica , se pare ca de aceasta data chiar va renunta ….
Dupa Plesu si Mihaies , acum si Cartarescu ….
Incotro ?
Spre normalitate…