Niciodată nu e prea târziu
Weekend – răgaz de citit.
Coincidenţă, sincronicitate, semn?
Eseul lui Mario Vargas Llosa despre Victor Hugo, “Tentaţia imposibilului”, mă împinge de la primele pagini spre paralelisme cu mizerul nostru prezent, tumultuos politic, şi cu atitudinea unor intelectuali de pe la noi ce se pretind repere morale.
Citez:
“Odată cu prestigiul literar, activitatea politică a lui Victor Hugo […] i-a consolidat faima, adăugându-i o aură de reper civic, de conştiinţă civică şi morală a societăţii. În cei nouăsprezece ani şi ceva de exil, această imagine de mare patriarh al literelor, al moralei publice şi al vieţii civice a atins cote legendare. Reîntoarcerea lui in Franţa, la 3 septembrie 1870, odată cu reinstaurarea republicii, a fost un eveniment de masă, fără precedent, cu participarea a mii de parizieni care il aclamau, mulţi dintre ei fără să fi citit măcar un rând din cărţile lui. Această popularitate va continua să crească fără încetare, până în ziua morţii lui când toată Franţa, toată Europa l-au plâns. […] Când a murit, în 1885, Victor Hugo nu mai era doar un scriitor: devenise un mit, o personificare a Republicii, un simbol al lumii şi al secolului său”.
Ce mi se pare tulburător însă în toată această poveste nu este atât viaţa lui Victor Hugo, trecută în legendă de pericole din calea cărora nu s-a dat la o parte, precum pietrificaţii Vezuviului din Pompei şi Herculaneum, ci evoluţia unui om spre înţelegerea superioară a menirii lui. Vorbesc despre evoluţie pentru că Victor Hugo nu a fost de la începutul vieţii sale publice un om de baricadă ci a ajuns astfel prin distilări succesive.
Citez din nou:
“Spre deosebire de acei scriitori care încep prin a fi revoluţionari şi sfârşesc prin a fi reacţionari, Victor Hugo tânăr a fost monarhist, legitimist şi vandeen […] iar în zilele Comunei vag socializant şi anarhist. Până la venirea la putere a lui Ludovic Bonaparte, în timpul căruia a fost în opoziţie, schimbările politice ale marelui scriitor pot fi bănuite de oportunism căci coincid mereu cu direcţia puterii, care îi oferă onoruri şi recompense (bani, leafă, favoruri). […] Exilul a fost decisiv în evoluţia lui ideologică şi l-a salvat pe scriitor de omul public”.
Dar de ce, vă veţi întreba, a fost Victor Hugo exilat? Era celebru, bogat, cu viaţa rezolvată în cel mai confortabil mod. Nu avea, după măruntele noastre prejudecăţi şi egoisme, niciun motiv să rişte. Ce să-l fi apucat?
Ei bine, probabil, l-a apucat conştiinţa. Pentru că din raiul pământesc al cărui demiurg şi administrator unic era, a avut temeritate să afirme public, despre Napoleon al III-lea, că este un “trădător”. Iar explicaţia acestui gest, ce avea să-l trimită departe de ţara lui pentru aproape 20 de ani, tot el a dat-o, în concluziile unui discurs memorabil: “Cu alte cuvinte, sunt pentru popor, pentru ordine şi pentru libertate”.
Citind relatări ale unor asemenea fapte, este aproape imposibil să nu te întrebi: oare ele chiar nu au niciun efect asupra unor oameni precum Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu? Nu nasc în aceştia îndoieli şi remuşcări? Nu au forţa de a-i smulge din comodităţile şi laşităţile micii lor existenţe burgheze, pe bază de favoruri, pentru a le da o şansă la binecuvântarea populară şi respectul posterităţii?
Lecţia lui Victor Hugo este că niciodată nu e prea târziu să-ţi corectezi traiectoria care duce spre fundătura “criptă”, pentru a prinde orbita spre eternul tărâm al miturilor poporului tău.
https://www.conteledesaintgermain.ro/niciodata-nu-e-prea-tarziu/21-07-2012Lecturi impartasiteandrei plesu,Comuna din Paris,exil,Gabriel Liiceanu,Herculaneum,Mario Vargas Llosa,Mircea Cartarescu,Napoleon al III-lea,Pompei,tentatia imposibilului,tradator,Vezuviu,Victor HugoWeekend – răgaz de citit. Coincidenţă, sincronicitate, semn? Eseul lui Mario Vargas Llosa despre Victor Hugo, “Tentaţia imposibilului”, mă împinge de la primele pagini spre paralelisme cu mizerul nostru prezent, tumultuos politic, şi cu atitudinea unor intelectuali de pe la noi ce se pretind repere morale. Citez: “Odată cu prestigiul literar, activitatea politică...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Conte, as mai adauga langa lecturile pentru oameni mari si blazati, cartile copilariei. Pinochio reflecta si spiritualitatea romaneasca. In fiecare moment al vietii avem in fata o infinitate de alegeri. Unii aleg sa creasca spiritual frumos, altii merg la circ. Normal ca fraierii de la circ vor deveni magarii ce sunt pusi la munca de a atrage noi fraieri la circ. Ar mai fi ” Vrajitorul din Oz” si basmul romanesc “Fata babei si fata mosneagului”. Viata este o calatorie initiatica la sfarsitul careia culegem ceea ce semanam. Unii au ifose si se aleg cu o pereche de ochelari pe nas, vazand lumea colorata asa cum doreste maestrul, preotul, mentorul. Cum ai patit tu cu Liiceanu, am patit eu cu diversii maestrii spirituali din Romania la care cascam gura. Am descoperit cu tristete ca sunt gaunosi si orbi. Ar mai fi si “Alice in Tara Minunilor” si ” Alice in Tara Oglinzilor”. Calatoria noastra initiatica devine adeseori absurda, ireala. Dam peste personaje ciudate pe care degeaba incercam sa le intelegem, deoarece…absurdul e absurd, nu are logica.
Iaca si o poveste scrisa de mine in colectia ta de carti
http://mariadakhel.blogspot.ro/search/label/Circul
Nu. Nici indoieil, nici remuscari. Respectul posteritatii? Binecuvantarea populara? Nu vor face nici cat o shaorma pentru cei trei (si alaturi de ei o scarboasa lista scarbos de lunga). Alftel spus, vor prefera oricarei indoieli sau remuscari o shaorma, mai ales ca e gratis.
Credeti ca nu au avut TIMP destul sa gandeasca, sa cantareasca, sa analizeze, sa SE UITE IN OGLINDA propriei lor constiinte … mai ales dupa ce Basescu, “stapanul” lor, dar mai ales al “SUFLETELOR” lor, i-a amenintat, jignit si umilit public … ? Ba da, au avut destul timp … DAR AU PREFERAT O shaorma GRATIS, era mai usor de MESTECAT !