Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Tema relației simbiotice a intelectualului roman de azi cu puterea este una dominantă pentru comentariile și dezbaterile de pe acest blog. Noi am abordat-o însă mai mult punctual, exemplicativ, prin studii de caz, rămânând la stadiul de inducție incompletă atâta timp cât, pornind de la mulțimi discrete, nu am făcut  pasul necesar de rotunjire și fixare în concluzii categoriale.

Vă propun pentru acest weekend un remarcabil articol vizând aceeași temă, construit însă din perspectiva nevoii de sistematizare.

Articolul,  intitulat „Avem oare nevoie de stînga în România? (I) Intelectualii și Puterea” este semnat de Vasile Ernu, scriitor și publicist născut în URSS (n. 1971), a cărui viață de până acum este traversată prin chiar mijlocul ei de firul roșu „“ portocaliu al evenimentelor din decembrie 1989 din România.

 

Articolul a fost preluat din publicația în format electronic CriticAtac (criticatac.ro@gmail.com), unde poate fi citit integral. Pentru prezenta postare am selectat  fragmentele cele mai aplicabile dezbaterilor de până acum de pe acest blog.

 

Avem oare nevoie de stînga în România? (I) Intelectualii și Puterea

Vasile Ernu „“ CriticAtac „“ 6 octombrie 2010

Fragmente

 

Cum este percepută stînga?

[„¦]

Acum cîțiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „žstîngii în România” la NEC (Colegiul Noua Europa), instituție care a devenit un fel de think tank al dreptei românești. Nu mai rețin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „žMarx” și „žstînga” erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii (care de fapt sînt trei) legate de „žproblema lui Marx și a marxismului” (și a stîngii în general) reveneau permanent în discuție.

  1. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de domnul Andrei Pleșu. În stilul dumnealui șarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înțelept din Levant ne-a explicat celor 3-4 „žstîngiști de serviciu” pe care trebuie să-i aibă neamul, ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de față știau deja, și anume că „žmarxismul și stînga” sînt o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai domului Pleșu, țara de obîrșie a marxismului, mari stîngiști în anii `60, sînt acum niște respectabili burghezi. Deci, „žstînga trece cu vîrsta”. Stînga ar fi un soi de acnee juvenilă.
  2. A doua opinie îi aparține unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnelui tragic, cu un aer puțin apocaliptic, ne-a explicat că „žMarx este un autor care omoară” și că „žmarxismul vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată”, iar proprietatea, după cum se știe de la Adam și Eva, „že sfîntă”. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puțin descumpănit: dacă la NEC, care nu e școală de partid sau de produs miniștri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituție academică de studii avansate e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenții mai putem avea de la ceilalți.
  3. Și o a treia opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „žpe Karl Marx îl citesc numai frustrații, resentimentarii și proștii” (Mircea Mihăieș în Evenimentul zilei). Cam acestea sînt relațiile establishment-ului cultural românesc cu stînga.

Eu cred ca ar trebui să depășim acest „žspecific național” de abordare a stîngii și a marxismului. [„¦] Marxismul și gîndirea de stînga nu reprezintă deci un domeniu al virușilor: nu se ia, nu se molipsește, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecției. [„¦]  Carțile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.

 

Clasa intelectuală, între imposibilitate critică și putere

[„¦]

Unul din principiile tari ale establishment-ului intelectual românesc (voi da mai jos exemple concrete), de factura corporatistă, se regăsește în modul în care el reușește să se grupeze și să ia atitudine (sau sa tacă) cînd în joc sînt „žoamenii noștri”. Indiferent de situație, cînd „žoamenii noștri” din politică sau din lumea culturală sînt în pericol, facem mobilizarea generală pentru cauza trustului Intelectualitatea română. Iar greșelile, deseori flagrante, ale „žoamenilor noștri” fie le trecem cu vederea, fie le găsim o scuză, căci supoziția „žde beton” a corporației intelectuale este: indiferent ce fac, ei sînt de „žpartea cea bună”. Iar partea cea bună sîntem, firește, „žnoi”.

Și mai există acel „žanticomunism postfactum” feroce care a devenit arma preferată a establishment-ului cultural românesc. Opinia mea față de acest gen de abordare e destul de clară și am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deține multe adevăruri, trebuie să ținem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite și asumate într-o vreme în care nu mai poate îndeplini o funcție critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul și problematica discursului critic însuși. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm și denunțăm, în loc să cercetăm și să analizăm efectele vechii ideologii asupra societății actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. [„¦] Marea tragedie a intelighenției române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuțiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esențială: incapacitatea intelighenției de a lua poziție critică față de puterea și ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment.

[„¦].

Discursul pormovat de establishment-ul cultural românesc, acest discurs al „žanticomunismului postocomunist” care domină piața culturală românescă de 20 de ani, pe lîngă faptul că ne confirmă statutul de impostură ne arată mai ales inactualitatea sa. Părerea mea este că discursul antocomunist a încetat să mai fie un instrument eficient în construcția unui discurs politic și al unui proiect spre viitor. Spus și mai tranșant: discursul anticomunsit s-a epuizat în anul 1996 odată cu venirea la putere a coaliției politice susținute de acest grup de intelectuali. Din acel moment acest discurs, această „žstare anticomunistă” a încetat să mai aibă o funcție unificatoare și de interes comun. [„¦]

La ce mai folosește acest discurs? Dacă ne uităm la modul în care a fost înlăturat de la conducerea IICCR Marius Oprea de către echipa domnului Tismăneanu, lucrurile devin clare. Funcția unui astfel de discurs și a unei astfel de instituții nu este aceea de a afla „žadevărul”, de a produce o cercetare istorică care să vină să soluționeze niște probleme reale. Această instituție și acest discurs nu „žaflă” adevărul, ci „žproduce” adevărul. Cu alte cuvinte, nu este vorba de un discurs și o instituție cu funcție epistemologică, ci cu o funcție ideologică. Ea vine să producă un anumit tip de ideologie, să legitimeze un anumit proiect politic și o anumită clasă politică, iar istoria devine doar un intstrument politic. Iarăși va trebui să fiu tranșant: aceasta spune că acest tip de grup intelectual s-a apropiat de putere (aceasta înseamnă bani, resurse și funcții) și are funcția de legitimare a puterii care-i oferă privilegii. Rolul său critic s-ar fi compromis definitiv, dacă nu ar fi murit demult.

Intelectualii și Puterea: câteva principii și studii de caz

De când e lumea și pămîntul, dacă ar fi să simplific, în relația lor cu Puterea, intelectualii s-au împărțit în două categorii: intelectuali de curte și intelectuali ai exilului (față de Putere). Nu există o a treia cale. Intelectualul de curte, indiferent de culoarea pe care o are Puterea (orange-portocalie sau roșie) și indiferent de actele pe care ea le produce, este unul docil acesteia. Intelectualul de exil este cel care se află mereu într-un raport critic față de Putere, și aceasta, important de reținut, dincolo de interesele lui personale.

Ce înseamnă a fi în raport critic față de Putere? Pentru mine, pastrând același stil minimalist, aceasta înseamnă că pe lângă construirea unui discurs care produce o interogare incomodă și o platformă de cunoaștere a Puterii „“, acest discurs trebuie să conțină un anumit risc pentru cel care-l produce. Un discurs critic nu este, deci, o marfă care-ți aduce profit, ci o acțiune/un gest care te pune într-un raport de risc față de Putere. Daniel Barbu observa acum mulți ani (în volumul Republica absentă) că intelectualul român a inventat o strategie de încălcare a acestui raport incomod cu Puterea pentru a-și păstra respectul intelectual de sine, destul de șifonat în comunism, și pentru a mima independența și regulile democrației. Strategia postcomunistă a intelectualului român „žcritic” este următoarea: el critică Puterea doar atât cît îi permite ea să o critice. E un soi de pact de neagresiune: o bună parte din noi, intelectualii, mimăm critica pentru a ne păstra statutul de intelectuali critici și independenți, iar ea, Puterea, remunerează această docilitate sub diverse forme. La intelectualii de curte, remunerarea e un factor prestabilit. A propos, un alt truc folost la noi: sintem critici nemiloși doar față de puterea trecută, dar foarte toleranți și permisivi cu puterea actuală. E și aceasta o formă de minciună.

Cele mai grave abuzuri

De intelectualii de curte, nici nu are rost să vorbim. Din vremurile antice și pînă azi, ei au fost puzderie. Intelectualii de exil sunt pe la noi atît de puțini, încât mi-ar fi tare greu să mă aventurez să dau cîteva exemple. Ei există cu siguranță, însă printre ei nu sunt cele mai răsunătoare nume, așa cum am vrea să credem. Ar trebui să le acordăm mai multă atenție și respect, dar mai întîi poate ar trebui să-i descoperim. Dar categoria cea mai alunecoasă, confuză și mlăștinoasă e cea a intelectualilor care mimează critica și construiesc un discurs confuz al acestui raport. Fără a avea pretenția unei analize exaustive voi spicui cîteva exemple de abuzuri și confuzii grave din ultimii ani în acest joc dintre Intelectual și Putere.

Exemplul 1. Intelectualul public și funcționarul public

Perioada electoarală a fost un viu exemplu. Să luam un caz simplu. Vladimir Tismăneanu îl critica pe Dinu Zamfirescu (președintele Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc) pentru că acesta formulase o serie de reproșuri la adresa lui Traian Băsescu și declarase că l-a votat pe Mircea Geoană. Domnul Tismaneanu afirmă: „žN-a fost să fie. În Statele Unite funcționarii publici se abțin de la asemenea luări de poziție partizane.” Corect. Însă critica adusă de domnul Tismăneanu este neprincipială fiindcă acesta tace cînd e vorba de amicii dumnealui care fac același joc, dar de partea cealaltă. Respectabilii domni H.R.Patapievici și Mircea Mihăeș, înalți funcționari publici, fac același joc de ani de zile. Aici intervine un alt principiu obscur: „žai noștri” au voie fiindcă sunt de „žpartea cea bună”. Principiul elementar care spune că fiind funcționar public nu poți face partizanat politic deoarece intri în zona conflictului de interese nu mai funcționează pentru toți la fel. Nu judec, doar mă întreb: cum e posibil?

Verdictul? Citez din Dorin Tudoran, un intelectual față de care am un respect deosebit: „žCe ar trebui să ne irite pe toți este inexistența unei legi de felul celor care, pe alte meleaguri, interzic înalților demnitari de stat (și nu numai lor) implicarea în eforturi de propagandă electorală. Dl. Patapievici se află, de multă vreme, într-un jenant și limpede conflict de interese. De aceea, textele sale de ziar, cele politice (totdeauna strălucit scrise, chiar dacă, uneori, discutabile din alte puncte de vedere), sunt subminate de o vulnerabilitate majoră: lipsa de credibilitate.”

E uman și onest ca un intelectual să aibă și să-și manifeste anumite simpatii politice, însă e și mai onest să fie critic și față de cei pe care-i simpatizează, nu doar față de dușmanii acestora. Cu siguranță însă, partizanatul politic este incompatibil cu postura de funcționar public.

Exemplul 2. Intelectual versus moguli

Nu-mi plac nici mie oligarhii (mogulii), dar cred că trebuie să existe un raport coerent cu critica intelectualilor adusă acestora. Un bun amic care face consultanță domnului S.O.Vîntu, unul dintre reprezentanții de marcă ai acestei specii, îmi povestea că la fiecare sfîrșit de an, S.O.V. cere lista cu intelectualii care sunt pe statul lui de plată; îi bifează „žăștia-s la mine” și se interesează de „žcine mai e de bifat”. Se știe pasiunea lui S.O.V. de a strînge „žbibelouri intelectuale”. Alții probabil sunt la alți moguli. Principiul mogulilor noștri este același cu principiul vechii Securități: cine e pe statul meu de plată este dependent de voința și dorința mea. Replica supărată a Alinei Mungiu-Pippidi este perfect îndreptățită: „žAcum, că avem atâția luptători cu mogulii zilele astea, din care atâția, mai ales finii intelectuali umaniști, chiar pe banii lor, am și eu câteva recomandări. („¦) Să admitem că, dacă mogulii sunt răi, nici banii lor nu pot fi buni și să nu-i mai luăm începând de astăzi. Renunțați la ei și făceți-o public. Mult mai bine să aflăm de la voi decât atunci cînd va scoate unul sau altul lista. Dacă nu vă eliberați, degeaba ați mai suferit și alegerile astea.” Nu sînt neapărat împotriva muncii prestate pentru moguli, dar pledez pentru o coerență principială: nu poți să critici mogulul și să fii pe statul lui de plată. Pentru că aceea nu mai este critică.

Exemplul 3. Intelectuali/ziariști independenți versus cei dependenți

Problema independenței intelectualului și mai ales a ziaristului se discută de multă vreme. Multă lume se interesează de subiect, pe unii chiar îi doare. Colegul Mihai Iovănel a sintetizat perfect această problemă spinoasă. El face referință la ziariști, dar raționamentul e valabil 100% și pentru intelectuali. „žZiaristul corect este ziaristul independent de capitalul vehiculat de subiectele sale. Ziaristul corupt este cel care primește bani, direct sau indirect, din zona despre care scrie (nu zic „din altă zonă decât publicația lui” pentru că mi s-ar aduce contraexemplul criticilor de film care merg la Cannes cu sponsorizarea Coca-Cola „“ ceea ce este perfect OK). Astfel, Traian Ungureanu, care lua bani de la PDL continuînd sa facă pe ziaristul la Cotidianul, ramîne un ziarist corupt indiferent de justificările lui cum că nu și-a schimbat opiniile luând bani politici. Nu există un excepționalism al regulilor: regulile sunt la fel pentru toată lumea. Regulile de interpretare sunt validabile formal, pentru ca altfel ar deveni adaptabile simpatiilor și antipatiilor noastre: regulile sunt făcute pentru X și pentru Y, nu pentru Traian Ungureanu vs.  Roșca Stănescu. Între Traian Ungureanu și ziariști corupți mai notorii diferența este de portofel, nu de natură; și nici de nesimțire. Sponsorizarea funcționează nu numai în timp real, ca în cazul Ungureanu, ci și prospectiv. De pildă, dacă unul dintre ziariștii implicați de acum „“ Cristian Pătrășconiu, de pildă, „¦ va primi, în cazul în care omul său câștigă, un mic post ici sau colo (la o ambasadă, la un institut cultural), se va autodeclara retrospectiv un ziarist corupt.”.

Afirmațiile și exemplele sînt mai vechi. Între timp lucrurile s-au adeverit cum era mai rău. Dacă ne vom uita cum s-au distribuit posturile și funcțiile după alegeri în raport cu cine și cum au scris vom înțelege mecansimele: unde se află astăzi Vladimir Tismăneanu și Mihai Nemțu, I.T. Morar și Traian Ungureanu etc. și mai ales de ce? Nici Dumnezeu nu mai știe să dea un răspuns la această întrebare. Dar cineva sigur știe.

Exemplul 4. Intelectualul salariat la Stat în lupta cu dușmanul-Stat

Despre acest subiect s-a mai scris. Amicul Costi Rogozanu o tot amintește pe VoxPublica: intelectualul angajat la Stat în luptă cu Statul. Văd că foarte mulți intelectuali români au îmbrățișat un libertarianism greu de acceptat care pledează pentu minimizarea rolului Statului pîna la dispariția acestuia. Sincer să fiu, simpatizez cumva cu acești anarhiști politico-economici (chiar dacă nu sînt de acord cu această teorie) dar cu o singură condiție: să fie coerenți și consecvenți cu crezul și principiile acestea. Cînd un om de afaceri pledează pentru acest gen de economie și politică, unde piața liberă e totul, fără legi și reglementări căci piața regleză totul, fără Stat, căci ce e privat e sfînt, înțeleg. Cînd Patriciu susține că trebuie să privatizăm Justiția și Parlamentul (sau tot soiul de bazaconii din acestea), înțeleg. Însă mă depășește poziția unui intelectual precum Horia-Roman Patapievici care a luat toată viața bani de la Stat, are o funcție de Stat respectabilă pe care chiar o face bine, și pledează pentru un libertarianism de tip anarhic (piață liberă nereglementată și tot ce e vandabil e moral, von Mises & com etc.). Aceasta chiar mă depășește. O astfel de poziție te pune într-o situație de impostură, chiar dacă nu o faci intenționat.

Cazul lui Sever Voinescu este deja dincolo de impostură. Omul luptă împotriva Statului nu doar de pe poziții de angajat al Statului, trăind din bani publici, ci de pe postura de deputat în Parlamentul României. Cu astfel de intelectuali și sfătuitori în jur, nu mă mai miră că Președintele actual al Rămâniei, ce reprezintă o intituție centrală a Statului, este în război cu alte instituții ale Statului. Șeful Statului este dușmanul declarat al Statului: confuzia este totală. Cine ar putea respecta un astfel de Stat dacă de la Președenție la Intelectual toți luptă cu Statul fiind angajați ai acestuia?

[„¦]

Contele de Saint GermainLecturi impartasiteContele de Saint Germain,CriticAtac,Intelectualii si puterea,Vasile ErnuTema relației simbiotice a intelectualului roman de azi cu puterea este una dominantă pentru comentariile și dezbaterile de pe acest blog. Noi am abordat-o însă mai mult punctual, exemplicativ, prin studii de caz, rămânând la stadiul de inducție incompletă atâta timp cât, pornind de la mulțimi discrete, nu am...Blog politic si polemic